Bunico!

BUNICO!- AMINTIRE ȘI RUGĂCIUNE

(un poem dedicat tuturor bunicilor din lume)

Autor: Mari Lena Stefan 

 

Încă o văd!

Mă uit la ea duios,

cu mare drag

ca-ntotdeauna.

Stă pe un scăunel

rotund și mititel.

Acum este bătrână.

Fac eu ce făcea ea.

Știu tot ce mă-nvăța.

Își frământă -n poală,

peste un șorț frumos

brodat de mâna sa

îmbătrânite mâinile.

Ar vrea să se ridice.

Nu poate,dar o ajut

tot eu,cu mare dragoste.

O-ntreb: ”bunica mea,

mai vrei ceva?

Poate o floare din grădină?

Poate de turtă-o bucățică?

Poate doar de apă-o cană,

sau poate un sărut de-al meu?”

Nu vrea nimica.

Mă privește blând

îmi spune însă-o vorbă

(doar eu să o ascult ):

”Copilă! DRAGUL este SFÂNT,

iar mie mi-este atât de drag

de tine, puiul meu

să te privesc, să te -ascult!

Nu-mi rupe floarea din grădină!

Vreau s-o privesc mereu acolo.

(încă de-aici, dar și de ”dincolo”),

așa cum te privesc pe tine,

decând erai un boț de om.

Copilă! Nu-mi trebuie nici pâine.

păstreaz-o pentru tine!

Eu sunt acum bătrână

și mult nu-mi trebuie.

Tu-mparte-o, de îți prisosește

acelor ce n-o au!

Copilă! Pune apă, la rădăcina

unui pui de pom!

Când roadele lui vei culege,

iar eu voi deveni neom,

să-ți amintească ție,

cu nostalgie, că l-am udat

și eu.

Copilă! Greul… greu azi

mă cuprinde!

Eu, nu prea vreau,

dar număr zilele

până ”la stele”

și sufăr că te las!

Să pui într-o năframă albă

sfaturile, cuvintele

și rugăciunea

(toate,ce ți le-am spus

cu mare drag, întotdeauna)!

S-o legi la gură cu un nod,

dar nu prea strâns-

să poți să le împarți

și tu ca mâine,pruncilor

a lor tăi nepoți!

Să nu uiți vorbele-mi

vorbite în fiecare dimineți!

Tu, râde soarelui

și florilor din curte!

Cu nimeni să te cerți

Iubește tot ce EL ne-a dat!

Trăiește, fără de păcat!

Întinde mâna, de se cere!

Pune pe masă un pahar

și o îmbucătură

celui ce n-o are

și celui ce o cere!

Copilă! Te văd acum mai greu,

dar te aud cu sufletul

cum privești cu rugă,

sus, la Dumnezeu.

(frumoasa mea făptură!)

și te aud cum suferi.

Auzul meu este acum

în inimă ,aici,în suflet

și-mi este, atât de greu!

Nu plânge!

Ăsta-i rostul meu,

să urc spre stele,sus

la îngeri, acolo…

se va scrie, de mâine-poate

un alt poem!

Scăunelul,ce eu nu

l-am prea tocit

când aveam putere,

(căci, mult am mai muncit!),

ca mâine va fi gol

și-ți va rămâne ție,

cu mare drag și dor.

Vor trece anii,ca nebunii

în zborul lor sfâșietor,

neobosit și călător

și tot ca mine și tu mâine

vei lua pe el un loc.

(Pe-acest micuț și plin

de amintiri duioase

scund scăunel,

astăzi încă-al meu),

iar ochii-ți vor privi

cum fac acum ,ai mei

spre alt copil din curtea noastră.

Al tău! O altă viață!

Un alt boboc! Un alt destin.

O altă floare din grădina noastră!

Îl vei veghea,

în timp și vreme

cu blândețea sufletului tău,

așa cum de o viață,

viața ta,

(lumina vieții mele

am făcut eu)

Te las, frumoasa mea copilă

aici… cu Dumnezeu,

grădinii încă-i mai lipsește

apa și soarele!

Tu, ud-o!

Păzește-o!

Îngrijește-o!

Îți las ca testament

doar o rugăminte:

acolo-n colț,

lângă fâneți,

am pus ceva special,

de mare preț!

Este o floare rară

ea se numește,

cu iubire neasemănată

”COPILA MEA”. E movă!

(și un mic bilețel

scris chiar de mâna mea):

UN TRIST și BUN RĂMAS!

”NU MĂ UITA, ȘI DE ACOLO

VOI FII BUNICA TA!”

De acelasi autor: 

Trandafirul meu galben

Un nou ”scandal”

Sunt Elana, dar pot fi orice