Sperantele

SPERANȚELE

Autor: Aurelia Oancă

Speranțele se nasc atunci când omul
Nu-și mai găsește-n el răspunsuri clare
Și nu mai poate sta la fel ca pomul
Iar viața nu-l mai lasă în picioare.

Atunci spre cer înalță-o rugăciune
Spre Cel puternic cerând ajutor,
Învață să aștearn-o plecăciune
Spre marele, divin judecător.

Pedeapsa nu e dată să dărâme
Ci să îndrepte tot ce am greșit,
Omul puternic va-nvăța și-n lume
Se va-nălța cu sufletul spășit.

Dar omul slab, va sta mereu pe glie
Târându-se și implorând mereu
Și umilindu-se, doar asta știe
Nu să-și ridice trupul chiar de-i greu.

Dușmanii vin și te lovesc cu sete
Și-n rânjet de gorile se-nvelesc,
Cu vinul urii pot doar să se-mbete
Și vorbe grele din guri reci rostesc.

Dar va veni o zi când umilința
Va fi o cruce pentru cei ce vor
Să-ngenuncheze pacea și credința
Și să-nțeleagă poate de ce mor!