Speranța nu moare…

Fragment din cartea : ”Poveşti din infern”

Autor: Dumitru Gîrbăcea

Speranța nu moare…
„Am urmărit serialul dvs. cu povestiri ale celor
care consumă sau au consumat droguri. Drama lor
este şi a mea, mai ales că şi eu am trecut printr-o
perioadă mai puţin roz din viaţa mea; o perioadă
ce mă marchează şi în ziua de azi.
Sunt o tipă minionă, şatenă şi cu o problemă
inestetică la dantură. Aspectul fizic nu a fost un
atu forte pentru mine, uneori a trebuit să accept
tacit să fiu izolată sau eliminată din anumite
grupuri. Odată cu trecerea timpului începusem şi
eu să tânjesc după un prieten, după un băiat care
să mă înţeleagă şi să mă accepte aşa cum sunt.
Anii treceau şi speranţa se deteriora fir cu fir.
La petrecerile unde eram invitată, se dansa sau mi
se acorda atenţie doar din complezenţă sau, mai
grav, din milă.
25
Odată am fost invitată la un majorat. La acea
petrecere au fost invitaţi pe lângă colegii de clasă
şi câţiva prieteni-vecini cu aniversatul. Atunci
l-am cunoscut pe S. Era mai înalt ca mine, puţin
grăsuţ dar cu multă vitalitate şi poftă de viaţă.
Student la o facultate din capitală, un tip plin de
poante, reuşea să atragă atenţia asupra sa.
Atmosfera de la bairam era anostă şi în mod
normal după 12 noaptea s-au trecut la lucruri
erotico-sentimentale. Majoritatea se cuplaseră pe
unde apucaseră, pe unde se nimerea, iar eu eram
tot singură. Dar acea noapte s-a dovedit a fi
specială. Nu mai eram singură, rămăsese prin
zonă şi S. Ţin minte şi acum; mi-a împuiat capul
cu tot felul de vorbe. Ştia să se joace cu cuvintele
pentru a fi cât mai bine receptat şi agreat. Mi-a
povestit de tatăl lui care pleca destul de des în
delegaţii şi normal că foarte uşor m-a convins să
coborâm la el să-mi arate poze şi alte suveniruri.
M-a servit cu un pahar cu o licoare viu colorată
care m-a dinamizat complet. Am simţit că sunt alt
om, după câteva înghiţituri serioase din acea
licoare; simţeam că sunt iubită, că sunt cineva. De
la această stare până la a mă transforma în femeie
n-a fost decât un pas. Îmi plăcea tot ce se întâmpla,
mă simţeam desăvârşită şi doream tot mai mult.
Am băut destul de mult în noaptea aceia, aşa că
durerea de cap era normală. Dar acea durere a fost
nesemnificativă pe lângă ce aveam să aud. Într-un
moment de sinceritate mi-a spus că a vrut să vadă
26
dacă licoarea aceea are efectul despre care auzise
şi poate mai târziu o să se gândească la sentimente
etc. Acea licoare era de fapt un lichior preparat cu
puţin drog luat de la studenţii străini.
Am izbucnit isteric în plâns şi nu vroiam să
accept că cineva profitase diabolic de mine doar ca
să testeze un drog şi poate să se simtă bine pentru
o noapte. Crezusem pentru câteva ore că
jumătatea mea există şi soarta e cu mine. Greşit!
Găsisem doar un animal care doar s-a bucurat de
trupul şi naivitatea mea.
După două luni de la acea ruşine am mai primit
o lovitură în suflet. Eram însărcinată. În mine se
afla o părticică din nemernicia lui.
Fiind înaintea lui decembrie ’89, era aproape
imposibil să fac un chiuretaj. Mama a înţeles cu
greu situaţia, dar a avut tăria să ia legătura cu ai
lui şi s-a ajuns la compromisul că ar fi bine să ne
căsătorim. Astfel existau condiţiile ca să avem un
sprijin material.
Eram debusolată. A profitat de mine cu
drogurile, am rămas însărcinată şi acum trebuia să
locuiesc la ai lui. Starea asta m-a împins uşor spre
băutură. Am început să beau pentru a uita. Luam
ţuică în care puneam ceva pastile. Nu-mi păsa de
nimic; rareori mă gândeam la copil, dar mai mult
ca la o povară. Nu mă simţeam a fi în stare să
devin mamă aşa tânără… Găsisem şi acele prafuri
rozalii pe care le amestecam cu băutură pe ascuns.
27
Vizibilă era doar starea mea. De multe ori credeau
că vomit de la sarcină, dar numai eu ştiam că
drogurile cu băutura erau principalul motiv. Eram
deja în luna a 6-a când într-o seară mi s-a făcut
rău, am leşinat şi în cădere m-am lovit cu burta de
tăblia de la pat. Tatăl lui S. m-a dus la spital mai
mult moartă decât vie. Diagnosticul pus de doctor
era destul de alarmant. Din câte mi s-a povestit,
aveam o hemoragie internă puternică cu şanse
mici de supravieţuire. A trebuit să pierd sarcina,
iar operaţia a durat peste 5 ore. Timp de 16 zile am
stat la terapie intensivă cu sondele în mine, cu
asistentele preumblându-se pe acolo şi mai presus
de toate cu mama la căpătâiul meu care s-a rugat
tot timpul. Nu meritam o asemenea soartă, nu
dorisem decât să mă bucur de viaţă, să am un
prieten şi alte banalităţi tipice adolescenţei. Din
păcate soarta nu a vrut să fie aşa. După revoluţie
am divorţat, iar în prezent sunt căsătorită şi am şi
doi copii minunaţi. Soţul meu e printre puţinii
care m-au înţeles şi m-au ajutat să mai uit de acea
perioadă.
Totuşi, există câteva întrebări care mă macină
tot timpul. De ce a trebuit să sufăr atât de mult?
De ce a trebuit cineva să se ajute de droguri
pentru a-mi oferi plăcere? De ce soarta e uneori
crudă cu mine? De ce…?”

De acelasi autor: 

Bun venit în clubul oamenilor interesanţi!

Doneaza

Sustine munca si seriozitatea de 2 ani a revistei noastre prin donatia ta de azi! Sterge cifra 1 si scrie in locul ei suma pe care doresti sa o donezi! Iti multumim anticipat!

C$1,00