Steaua ratacita

STEAUA RĂTĂCITĂ

Autor: Raluca Bucătaru 

Pe cerul nopții albastre,

Se rătăcise, singură, o stea…

Desprinsă fiind de celelalte astre,

Frigul încet, încet o cuprindea.

Cu teamă, pâlpâind ușor,

Pierdută în imensul infinit,

Își continua haotic al ei zbor,

Neștiind dacă e bun sau e greșit.

Când…din adâncul ce o cuprindea,

Încet se auzi o muzică divină…

Un cântec ce suav o atrăgea,

Spre-o caldă revărsare de lumină.

Și după drumul lung și-ntortocheat,

Intră ușor pe poarta abisală,

Unde-l găsi pe cel ce a creat

Această operă universală !

”Bine-ai venit, (îi spuse el ) dacă te doare,

Așează-te pe-un nor și te-odihnește,

Întinde brațul către soare

Și ia un pic din foc, de te-ncălzește.

” Udându-se la glezne în ploaia de pe nor,

Steluța rătăcită își reveni pe loc

Și îndrăzni să-ntrebe, tremurănd ușor,

”Te rog dar, spune-mi ce-i acela foc?”

”Ți-aș spune multe despre el,

Însă îți dau o singură povață,

Să te ferești, dar să-l iubești de fel,

Căci focul în esență este viață!”

”Și gleznele, cu ce mi le-am udat?”

(îl întrebă steluța, fără veste)

”Aceea este apa ce-am creat

Să stingă focul, dar tot viață este!”

”În jur eu simt ceva ce nu se vede,

Dar care mă mângâie atât de blând!”

” E aerul și chiar de nu îți vine-a crede,

Fără de el nu ar fi viață pe pământ!”

”Pământ? Parc-am trecut de el în zbor,

Dar n-am oprit căci mă grăbeam.”

” E leagănul vieții și al tuturor!

Ce l-am creat spre mulțumirea fiecărui neam.”

”În dreapta ta văd o scânteie mică,

Ce strălucește tare ne-ncetat!

De ce o ții în scrinul cel de sticlă?”

”Pentru c-așa trebuie sufletul păstrat!

El este o comoară de neprețuit,

Fără de care nu ar fi nimic,

N-ar fi nici ceea ce-am gândit…

Și totul ar fi devenit atât de mic!

Știu că vei pune altă întrebare,

De aceea îți răspund de pe acum,

După ce focul te va arde cu iubire,

Iar pământul îți va deschide drum,

După ce apa limpede-ți va șterge

O lacrimă ce dorul ți-a adus,

Atunci vei respira și înțelege,

Că tu ești SUFLETUL și vii de-aici de sus!”