Grota suferinţei

Grota suferinţei

Autor:  Maria-Magdalena Stan

 

Mârşavă dezamăgire,

cum mă acaparezi în mrejele tale

păşind vicleană pe clapele sufletului meu

înrobit de amintiri.

Mă împuşti cu fulgerele ochilor tăi,

irişii gloanţe sfârtecând oazele mele de lumină,

lăsându-mă să orbecăi

pe meleaguri de dor şi de jale.

Vocea suferinţei îmi urlă

până în străfundul inimii

împroşcându-i cu venin  vitraliile purpurii.

Of, iubite,

cum îmbălsămezi sentimentele

şi le conduci pe ultimul drum

cu o grimasă morbidă.

Ghilotina vorbelor tale

îmi sfarmă orizontul speranţei

cu încrâncenare.

Nebun din dragoste,

ascunzi în faldurile vremii şi ale vremurilor

fărâmiţele unei poveşti de iubire

de mult apuse.

Te-ai înveşmântat în roba deznădejdii

şi ai plecat tropotind

într-un ritm cadenţat

pe lespezile mizere ale universului deşucheat.

Vistieria sufletului tău a sărăcit

din cauza mândriei,

a orgoliilor şi a principiilor tale

obsesive şi prosteşti.

Eşti condamnat să plăteşti

cu ani grei de temniţă sufletească,

răsplată pentru fărădelegile meschine

cu care mi-ai murdărit sufletul

şi mi-ai otrăvit iremediabil viaţa.

Mi-ai sechestrat gândurile rebele şi copilăreşti

ancorându-le straşnic cu lanţuri grele,

atât de grele,

încât pământul nemilos mă acapara

în adâncimile-i lugubre încet, încet.

Ai pus botniţă vorbelor mele mieroase de dragoste,

făcându-le prizonierele nemerniciei tale.

Am scormonit cu degetele-crengi pământul,

cerul şi marea

în încercarea disperată de a mă elibera,

dar osânda era mult prea grea

şi nu puteam deznoda de una singură

iţele cosmosului.

Treptat, m-am resemnat

şi mi-am acceptat căderea

în grota suferinţei în care,

fără tăgadă, m-ai aruncat.