Povestea stancii

Povestea stâncii

Autor: Daniel Visan Dimitriu

 

 

Povestea ei, povestea stâncii sumbre

ce plânge-adesea în pădure, sus,

în munte, când, venind prin ceață, umbre

coboară spre poiană, în apus,

 

e-atât de veche și atât de tristă,

încât se spune rar, la focuri vii,

de către cei ce-n munte mai rezistă,

uitați de timp, de ceruri și de fii:

 

Era odată-n munte veselie

la stâna c-o băciță și-un cioban,

în grija lor, aproape cu o mie

de oi crescute-n raiul dunărean.

 

Se bucurau, trăiau în libertate

și se iubeau, munceau, iar viața lor

era cum nu credeau că se mai poate

mai bună, mai frumoasă, făr-un nor.

 

Și-ar mai fi fost, dar, peste munte rege,

venit din depărtare, de curând,

era un urs ce n-a mai vrut să plece,

și le lua mioarele, pe rând.

 

S-a întâmplat ca, într-o-anume noapte,

să îl înfrunte cu-arme ce-au avut

și ea, și el, și câinii – toți cei șapte –

Au fost învinși, răniți și au pierdut.

 

Au îndrăznit, au înfruntat un rege

și au plătit prea mult: durerea ei

de dincolo de ea, de orice lege,

de moartea lui ce-a transformat-o-n stei.

 

Iubirea ei mai strălucește, încă,

în inima închisă într-o stâncă.