Visul iubirii 

Visul iubirii 

Autor: Daniel Visan Dimitriu 

  

 

Am să vă spun povestea ce-am reușit s-ascult

Pe-un țărm atât de aspru și de bătut de vânt,

Încât din începutu-i, în tot acel tumult,

N-am înțeles nici timpul, nici locul pe Pământ.

 

E, sigur, din vechime, e de pe vremea când,

Cu sulițe și pietre sau ocrotiți de foc,

Întâii dintre oameni se apărau luptând

Cu fiarele, cu noaptea, cu ultimul soroc.

 

Povestea mea o-ncepe un vânător de-atunci,

Cu ochi lucind albastru, puternic și rebel,

Ne’nduplecat în lupte, neascultând porunci,

Temut de toți cei care se înfruntau cu el.

 

Nu căuta putere – puterea … el era,

Nu-i trebuia șefia și nici vreun rang înalt;

Voia singurătate, dar și cu ei să stea,

Simțea că el e altfel, iar ei știau că-i alt.

 

Se-ndepărta adesea de tot ce cunoștea

Chemat de neștiutul ținuturilor noi

Și cu speranța vie de a găsi ceva

Ce-ar duce în uitare întoarcerea-napoi.

 

Trecuse munți și codri, vânase în pustiu,

Făcuse foc în peșteri deasupra mult de nori,

Băuse din izvoare c-un colorit mai viu

Decât un strop de rouă la prima rază-n zori …

 

Se odihnea pe-o stâncă din malul unui lac

Ce-i atrăgea privirea cu apa-i de cristal,

Când i-a-ntâlnit privirea. Înmărmurit, buimac,

S-a întrebat, privind-o: “E-al visului final?

 

E ea, aceea care, de-atâta timp, în vis,

Mă cheamă și m-așteaptă, mă arde cu priviri

Pierdute-n ale mele, aceea ce-a promis

Că-mi va opri cărarea atâtor rătăciri?”.

 

Iar ea, c-un gest molatic de braț marmoreean,

Și-a întregit chemarea și a rămas a lui

Pe-un țărm pierdut de lume al unui lac montan,

Albastru-n ochi albaștri, adânc în ochi căprui.

 

Povestea lor, șoptită în adieri de vânt,

La focul dintr-o noapte pe-un țărm îndepărtat,

Mi-a amintit că visul iubirii pe Pământ

Trăia atunci când omul s-o afle a-ncercat.