Etern sub albastru

Etern sub albastru

Autor: Daniel Visan Dimitriu

 

Mă-mbie spre o lume sălbatică și rece

poteca adâncită în pătura de nea

din care, când o voce i-a poruncit să stea,

nici Timpul cel puternic n-a îndrăznit să plece.

 

A-ncremenit sub arbori ce i s-au pus ca strajă,

păzindu-i nemișcarea cu sulițe spre cer

și cu priviri de gheață din ochi sclipind a ger,

în așteptarea celei ce-a pus pădurii vrajă.

 

Durerea lui mă cheamă, tăcerea lui îmi plânge,

iar frigul nu pătrunde, când sufletul mi-e scut,

în gândul cel fierbinte, căci totul e-n trecut

iar temeri de-altădată, acum le pot înfrânge.

 

Cărarea ce-mi apare mă poartă peste cețuri

spre inima pădurii, prin albul de Infern,

și merg cu-nfrigurare pe clipe ce se-aștern

din Timpul prins în lumea cumplitelor înghețuri.

 

Ajung. E-acolo-aceea, m-așteaptă cu răbdare

ea, care-a-nvins destinul năvalnicului Timp.

Îmi pare că privirea-i a altui anotimp,

căci e atât de caldă, sfioasă, visătoare,

 

-Te-aștept demult, îmi spune, c-o mângâiere blândă,

încât, în jur, copacii se scutură de ger,

tu ești iubirea care, în viața de sub cer,

să n-o găsesc, el, Timpul, mi-a aruncat osândă.

 

Eram uniți în vremea când sufletele noastre

își împlineau iubirea în vastul Univers,

oprindu-se, adesea, din nesfârșitul mers,

doar ca să mai admire planetele albastre.

 

Și tocmai în acestea, în lumile visate,

o viață, doar, acolo, ca oameni să trăim,

plăcerea și durerea ca ei să o simțim,

ne-a interzis-o veșnic: “Acolo, nu se poate!”

 

De-aceea, veșnicia, cât îmi va sta-n putere,

legată o voi ține și, de va fi să vii,

să-mi simți sărutul tandru, pereche să îmi fii,

vom ști, în nemurire, ce-nseamnă mângâiere.

 

-Ți-am auzit chemarea, dar lumea muritoare

mi-a șters din amintire tot ceea ce am fost

și mi-a lăsat iubirea, sub ceruri, singur rost:

să te găsesc și singur să nu mai fiu sub Soare.