Clovnul trist sau circul vieții noastre…

Clovnul trist ar vrea să părăsească

Arena lacomă ce l-a tot chemat,

Să-și șteargă grima devenită mască,

Să vadă circul vesel de la temelie,

Iar lumea din jur să nu-l cunoască

Apoi să uite-n grabă zâmbetul fugar,

Să stea în liniște pe pragul istovit,

Ținând în mâini doar capul greu

Ce nu-i permite înainte să privească.

Nu poate să pornească îndrăzneț,

Spre lumea nouă, neștiută ori uitată,

E sclavul circului ce i-a cerut un preț

Atât de scump pentru străine inimi.

Se simte-nlănțuit în jalnica-i rutină,

Și-a ars tot ce-a avut în trupul lui:

Bucurie, sau o melancolie scumpă,

O dragoste din picături de curcubeu

Născută odată, în suflet de copil,

Apoi dăruită bucată cu bucată

Celor ce i-au privit grimasa milostivă,

Atâția ani, în orice clipă sau suflare,

Până a ajuns să îi pătrundă grima

În fiecare celulă a chipului smerit,

În orice por al gândului pribeag.

E clovnul trist, uitat după culise

Când pe arena vieții n-are sens

Să plângi, să râzi, să dai lumină,

În schimbul lăuntricii dureri imense

Care rămâne pe inimă pecete…

Nu-i un artist el, comic sau poet,

E omul simplu ars pentru ceilați,

E clovnul dorit de fericire,