Nenea Ardeiul

Nenea Ardeiul

                     de Maria Tomița Corini

Maică-mea tot îmi spunea, că nenea Ardeiul este ufa. Ufffa? Mă întrebam mereu, știam foarte bine, că ”ufa” te poate frige, te ustură, te doare după ce te atingi de ceva fierbinte. Mai poate provoca aceleași urmări grave dacă înghiți fără să sufli în ceai, ciorbă și altele. Simplu de tot, cuvântul ”ufa” pentru mine însemna, fierbinte și nimic mai mult. Liniștite eram toate trei, mama, eu și bunica, ele erau sigure că înțelesesem ce e acel ”ufa,” dar nu mă limitam la ceea ce mi se spunea, mai aveam și un spirit de observație, așa că nu-mi prea scăpau mișcările celor din jurul meu, ca și un partizan urmăream totul, analizând în taină cu mintea mea de copil fiece mișcare…
De câte ori ne așezam la masă, ambele luau pe rând faimosul ardei, desigur, dacă prânzul sau cina aveau pe masă tocmai bucatele adaptate lui, formând o armonie de împletire a gusturilor, deaceea ba-l treceau prin ciorbă, făcându-i câte o băiță din când în când, el, înviorat ieșea și mai lucitor din ciorba ce-și ținea cămașa grăsimii în ciuda fuduliei la suprafață, ba-l scurtau cu dinții, așa mai delicat ca să nu-i schimbe forma prea tare. La fiecare mușcătură, mama tot trăgea aer în piept inspirând și respirând cât mai des și adânc, zicând: ”ce ufa e nebunul!” Simplu de tot, era ufa și atât!
Iată că într-o zi, când bunica ieșise afară să ducă o bucată de mămăligă prietenului care nu-i mai tăcea gura, când știa foarte bine, că cei din casă stau la masă ca și boierii, tocmai atunci și maică-mea era dusă. Rămăsesem singură în cămara bunicăi, așezată pe buza patului cu coatele pe masă, mă aplecasem să studiez mai bine făptura celui mai faimos ardei, care stătea nemișcat, aproape tolănit, cu burta în sus, tocmai în farfuria cea mică, care îmi plăcea și mie, după mine să fi fost aș fi răpit-o de sub nenea Ardeiul și aș fi mâncat, așa, câte puțin din ea, era o drăgălășenie de farfurie mică, dar nici pomină, stăpân pe ea, era el, bunica nici în ruptul capului nu i-ar fi luat-o să mi-o dea mie, ”este farfurioara lui” spunea, și era lege pentru mine ceea ce spunea ea. Am tras farfuria mai aproape, l-am privit din toate părțile, nu se mișca, l-am atins, nu era ufa, așa cum zicea mama, l-am mai sucit un pic, i-am pipăit și codița, dar nimic, nu m-a mușcat. Cu adevărat, nu era fierbinte. Vai, ce bucurie pe capul meu! Mă gândii, cam de ce să nu mușc și eu din el? Doar aveam dinți sănătoși ca și ele și ce dacă eram mică? Gândit și făcut…
Aoleu! Aoleuuuuu! Blestematuuul! Mă mușcase cu toată puterea sa de monstru, un monstru din cei nemaipomeniți, rău de tot, mai rău decât un câine. Încercam să scot invizibilul cu ambele mâini, îl căutam în jurul gurii și nu-l găseam, nu mai știam ce e limbă, buze, pumni, toate erau într-o forfotă de căutare a colacului de salvare. El, nenorocitul, luase amploare, mi se urcase până dincolo de urechi, mă cuprinse un foc nevăzut, trăgeam din acel nimic pe care nu-l vedeam ci doar îl simțeam cu toate puterile mele, aoleuuuu, țipete, urlete, cu ajutorul mâinilor, a degetelor l-am dus printre lacrimi și-n adâncul ochilor, pumnii mi se scăldau în lacul sărat și fierbinte care inunda nu numai obrajii, gura și bărbia ci și gâtul….Nu te da, nu te lăsa! Speriasem și pereții, încrețeau frunțile și sprâncenele la toată scena care tocmai luase amploare. Țipetele mele ce simțeam că mi se zmulgeau din vârful cel mai înalt a capului, au dat alarma totală, valul lor ieșea prin uși și ferestre, aducând-o pe bunica ca pe o furtună în casă….
Împinse masa cât colo, tocmai și ardeiul se legănase de pe marginea ei, cât pe ce să cadă, stătea îngrămădit și speriat de tot haosul ce se petrecea în jurul său, era nedumerit total, probabil, dacă ar fi avut o forță, ar fi sărit în farfuria lui, ca să stea cuminte și să nu fie bănuit de pozna creată, să fi stat nemișcat până la o altă cină sau prânz… Bunica mă luă în brațe și mă duse la căldarea cu apă rece, continuând să-mi spele fața, spunea ceva, auzea numai ea, probabil mă dojenea de ceea ce făcusem, nu era momentul potrivit de a primi o lecție, mai harnic si mai isteț a fost nenea Ardeiul, el s-a străduit înaintea bunicăi să-mi dea lecția de învățătură.
După acea cascadă de țipete și usturimi, plânsul, regele copilăriei, treptat se potolise mângâindu-mi durerea ce încerca să se cuibărească într-o lungă suspicioasă liniște…
Bunica , ea care era medicul meu, încerca să mă trateze cu blândețe, culcându-mă în căușul patului său, tot zicându-mi: ”mai vrei ardei?”…
iarna anului 2006

Abonament revista TIPARITA 1 an

Abonament 4 numere/an. Revista de colectie de o calitate exceptionala care cuprinde literatura, arta, articole si evenimente culturale. Aboneaza-te si colectioneaza fiecare număr al revistei tiparite timp de un an pentru numai 75 dolari canadieni.

C$100,00