Dezgust

Dezgust total de lume și de viață,

De tot ce-a fost și nu mai este!

Nu vreau să fiu un fir smerit de ață

Ce-așteaptă pe ruine o poveste.

Mă uit în jur, aștept grăbită-o surditate

Din liniște profundă născută-n tihna ei

Și văd imensul fir avar de lașitate,

 

Și nu-ți permit să știi a mai uita,

Să mai zidești spre vise câte-un pod.

Dezgust drumul, am vrut eu să-l parcurg,

M-au tot împins către ispite rele

Toți cei ce au făcut din răsărit-amurg

Și-au mai călcat cărarea vieții mele.

Un sentiment amar mă năvălește

Față de ipocriții idioți și inutili,

Deja tristețea nu mă mai iubește,

Ci marele regret din anii mei umili.

Privesc nimicniciile cu suflet greu,

Cu ironie-nfrunt pustietatea lor,

Mă-ndepărtez pripit de-acel ateu

Ce m-a-nvățat să nu mai cred în dor.

Dezgust, atât mai am, mi-a mai rămas

Din tot ce-a fost și nu va fi nicicând,

Lângă ce-i sfânt m-opresc pentru popas,