Lumi efemere…

Lumi efemere și tristele convingeri

Fără de scrupul și memorii dense

Încătușează inimi, mai fac constrângeri

Și-nneacă în prostie suflete imense.

 

Se tot deschid portaluri spre surpare,

Iar răul merge, la fel ne mai îndeamnă

Către un haos, o simplă dezarmare

Să facem dintr-o vară iarăși toamnă.

 

,,O tempora! O mores!” Se strigă impetuos

Și nu-nțelege nimeni un adevăr cumplit.

Ne pierdem? Unde mergem fastuos?

Spre-o nimicire, spre tragicul sfârșit!

 

S-a demodat virtutea ca atare

Ne sfâșie apusul ce vine-ngrijorat,

Ne dojenește ceasul, arată o uitare,

Iar răsăritul pleacă, nici nu e așteptat.

 

Mai urlă conștiința, se lasă neglijată,

Prostia turbă, rupe tot și-nfrânge

O inimă supusă, umilă, dezmembrată,

Demult asfixiată în propriul ei sânge.

 

Ce mai rămâne – miroase-a ironie

Cu gustul subtil, pe când o disperare

Luptă și ea mereu fiind în agonie,

Lipsindu-ne de efectiv și de mirare.

 

Sorbim cafeaua ce vrea o ,,vechitură”,

Că ,,noul” muritor n-o îndulcește,

Suntem cuvinte seci, ,,de umplutură”