Sunt omul ploii

Sunt omul ploii

Autor: Cristian Chistruga

 

Stau pe o bancă în parc

Și ascult ploaia

Iar tunetele ce se sting

Se amesteca in balul toamnei

Cu frunzele ce se preling.

Alunecă în jos la vale

Luate de apă și noroi

Mizerii multe și gunoaie

Din societate de la noi.

Sunt ud până la sentimente

Iar în picioare n-am nimic

Pantofii mei i-am dat 

La un sărac în parc

Ce scutura un plic.

Mă plimb desculț

Prin iarba compactată

Prin nări inspir-expir

Un aer împuțit.

Sunt mizerabil,

Iară ploaia asta deasă

Mă spală și mă curăță

De al meu trecut istovit.

Eu vin de nicăieri

Și mă îndrept niciunde

Sunt omul ploii

Și sunt nefericit

Nimeni nu știe

Ce ascund în mine

Poate nici eu

Sunt doar un simplu împuțit.

Mă împiedic de ceva

Mă prăbușesc în iarbă

Sunt inca o piatră

In parcul infinit

Mă șterg pe față

De apa întunecată

Pe buze gust de sânge simt

Încep ca să îl ling.

E prima mea mâncare

In astă zi ploioasă

Și chiar de e tarziu

Mă mulțumesc cu atât.

Nu am nimic

Să pun pe masă

De fapt nu am nici masă

Ca să întind.

Sunt omul ploii

Nu e nimic din mine

Un vagabond

Pe străzile pustii

Iar tu, de zici că este bine

Te aștept aici cu mine

Și vreau ca să rămâi.

Ai carte dar n-ai parte

In astă lume rea

Ce e condusa-n șoapte

De ban, dar nu contează.

Săracă lume tristă

Eu sunt nefericit

Dar ei sunt sclavii morții

Și al răului voit.

Turbate clipe

Înșirate in uitare

Uitare ce e luată

De vântul înăsprit

Sunt omul ploii

Și eu nu am valoare

Chiar de am diplome

Și am fost om citit.

Căci nu e om

Doar cel ce are carte

Și-n suflet este acru, împuțit

Și face rele

Pe nemăsurate

Este sălbatic

Și greu de suferit.

Un om ca mine

Ce presează iarba

Și e udat de ploaie

Pân’ la nesfârșit.

A fost ca tine omule

Om ce ai cravată

Ce strângi in gâtul tău

Durere dar și chin.

Iata-mă acum

Un vagabond răpus de soartă

Dar fără griji

Și fără limuzini.

Sunt omul ploii

Sunt mizerabil

Dar în barbă,

Am sentimente

Și iubire

Fără de suspin.