POVESTE MODERNĂ
Autor: Lacrimioara Iva
Cușma bunicului era pe laviță. Un pitic o văzu și… hop, sări în ea. Eu, tiptil-tiptil, mă apropiai de cușmă și privii înăuntru: piticul stătea picior peste picior și visa cu ochii larg deschiși. Nu știu la ce visa, dar pot să vă spun că l-am speriat atât de tare încât a leșinat.
Și-a revenit în simțiri abia după ce l-am stropit cu apă de trandafiri.
-Mulțumesc, domnișoară!
-Pentru nimic, domnule pitic! Încă s-ar cuveni să vă cer scuze, fiind vinovată pentru leșinul dumneavoastră.
-N-ai nicio vină, din contră, eu trebuie să îți cer scuze pentru că, fără să îți cer voie, am intrat în cușma bunicului tău.
Și, uite așa, cei doi – piticul și „domnișoara” se contraziceau de numa-numa. Între timp, de nu știu de pe unde, a intrat în încăpere Mița-pisica. Piticul era alergic la părul de pisică, așa că:
-Hap-hapciu, hap-hap-hapciu!
Nicoleta, acesta era numele „domnișoarei”, a început să se îngrijoreze, pentru că bietul pitic nu mai contenea cu hapciu-urile.
-Pisica! Pisica!
Arătând în direcția pisicii, piticul, printre hapciuri, încerca s-o facă pe Nicoleta să indice vinovatul. Abia într-un târziu aceasta a înțeles.
-Mița, te rog, pleacă! Uite, domnul pitic este alergic la părul tău.
Miței nu-i prea conveni, dar n-avu ce face și părăsi încăperea.
Cât ai zice „foc”, piticul s-a oprit din strănutat.
-Ar trebui să faceți un vaccin antialergic, îl sfătui Nicoleta.
-Așa am să fac. Mulțumesc pentru sfat!
Apoi, cei doi începură să vorbească câte-n lună și-n stele.
-Domnule pitic, sunt curioasă ce noutăți mai sunt în Țara poveștilor! Fiți bun, puteți să-mi ziceți câteva?
-Cu mare plăcere, însă, înainte de-a începe, am o mare rugăminte: nu mă mai domni atât! Hai să ne tutuim! Uite, pe mine mă cheamă Visătorul.
-Nicoleta, îmi pare bine de cunoștință!
-Ei, draga mea prietenă, să știi că-n Țara poveștilor au avut loc mari schimbări, unele în bine, altele în rău. Tu știi prea bine, Nicoleta, cât sunt zânele de frumoase, bune, înțelepte. Ei bine, din păcate, una dintre zâne a devenit o îngâmfată. Nu-i mai ajungi nici cu prăjina la nas. Se crede cea mai frumoasă dintre toate zânele. Până și pe noi, piticii, ne privește de sus, cu un aer de superioritate.
-Ar trebui, măcar pentru câteva zile, să-i ia locul Cenușăresei, gândi cu voce tare Nicoleta.
Piticul se miră de inteligența fetiței, așa că i-a făcut următoarea propunere:
-Nicoleta, te rog acceptă să fii consilierul meu!
-Consilierul tău?
-Da! Eu sunt ministrul de cultură al Țării poveștilor.
Nicoletei nu-i venea să creadă că ea, o persoană obișnuită, stă la taclale cu un ministru, și încă un ministru al culturii.
-Ar fi o onoare pentru mine. Accept!
Deși știa că nu este ușor să fii consiliera unui ministru, Nicoleta acceptă. Știa că va fi greu, dar mai știa că va avea parte și de multe realizări și satisfacții.
-Prea-bine, Nicoleta. Mulțumesc! Din acest moment mă bazez pe înțelepciunea ta. Să trecem la treabă! Pentru zâna cea îngâmfată ai găsit o soluție, dar ce crezi că ar trebui să facem în cazul lui Prâslea. Acesta s-a înhăitat cu niște băieți de cartier și a început să își piardă nopțile prin baruri și discoteci. Obosit fiind, Prâslea nu mai reușește să-l prindă pe zmeu când acesta vine să fure merele de aur. Bietului împărat îi este frică nu cumva să moară înainte de-a apuca măcar o dată să mai muște dintr-un măr de aur. Ce-ar trebui să facem în cazul acesta, Nicoleta?
Aceasta nu a trebuit să se gândeasca prea mult că a și găsit o soluție:
-Prâslea face tot ce face din teribilism. Ar trebui trimis pe insula lui Robinson Crusoe, în locul acestuia.
După un timp va înțelege că a greșit. A fost bogat, a fost sănătos, a fost iubit și respectat, avea și un bun renume, dar el ce-a făcut? Plictisit, sătul de bine, s-a înhăitat cu niște golani, niște pierde vară care-și pierd tinerețea, banii, demnitatea prin discoteci și baruri.
-Pe insulă cu el! Să înțeleagă ce-a avut și ce-a pierdut! hotărî ministrul.
-Să știi, Nicoleta, că de când am primit această funcție, nu prea am timp pentru familia mea. Biata mea soție trebuie mai mult de una singură să se ocupe de educația fiicei noastre și nu se descurcă cum ar trebui. Fiica mea n-o prea ascultă, îi întoarce vorba, rezultatele sale școlare au cam slăbit, are niște prieteni de bani gata care cred că totul li se cuvine… și colac peste pupază, fără a ne cere permisiunea, și-a făcut piercing în nas, limbă, buric, și-a tatuat câteva zone ale corpului, și-a siliconat buzele… Of, Doamne, ce-i de făcut, Nicoleta? Dă-mi un sfat, te rog!
Cât ai zice „pește”, fetița și veni cu o soluție. Ministrul era numai ochi și urechi.
-Fiica ta trebuie pusă să aleagă între mai multe activități extrașcolare: frecventarea unui cerc de artă fotografică, desen, navo-modelism… începerea unui sport de performanță, cum ar fi înot, gimnastică artistică, ritmică sau aerobică, tenis de câmp sau de masă, volei… studiul unui instrument muzical, pian, vioară, flaut…
Important este următorul lucru: ea trebuie să decidă, nu trebuie să fie forțată să facă ceva spre ce nu are chemare.
Ministrul, impresionat de profesionalismul fetiței, îi zise:
-Este prima ta zi de consilier și deja îți ofer o primă: te invit să-mi vizitezi țara. Vei avea asigurat transportul, cazarea, masa…. și încă gratuit. O meriți, și încă din plin!
Nicoletei nu-i venea să-și creadă urechilor. Era atât de fericită încât îi venea să zboare. Și care dintre noi n-ar fi? Cine n-ar vrea să viziteze Țara poveștilor?
*****
Nicoleta își făcu în mare grabă valiza. N-a pus cu ea decât niște hăinuțe, Cartea Sfântă, un album cu poze de familie, un aparat foto-digital și câteva suveniruri: nu putea merge în vizită cu mâna goală.
Ministrul i-a dat câteva informații legat de călătorie:
-Vom călători în spațiu și timp doar prin puterea gândului. Închide ochii! Detașează-te de tot ce-i în jur, concentrează-te doar unde vrei să ajungi! o sfătui Visătorul.
Nicoleta a făcut întocmai și cât ai zice „foc”, au ajuns pe vis-aerodrom. Acolo erau așteptați de zâne, spiriduși, jurnaliști, fotografi, pitici obișnuiți sau pitici de cultură, flori cu polen, un fel de pâine cu sare în Țara poveștilor, urale, autografe… de emoție, inima Nicoletei era gata-gata să-i iasă din piept. Fiind consiliera ministrului culturii, fetița a fost cazată la palatul sultanului Sahriar, un palat de șapte stele, cum numai în Qatar mai poți găsi.
„Doamne, ce norocoasă sunt! Doamne, ce norocoasă sunt!” Nicoletei nu-i venea să-și creadă ochilor. „Am ocazia să mă întâlnesc și cu Șeherezada și, poate, cu îngăduința măritului sultan, voi asculta într-o seară poveștile acesteia.”
În dormitor o așteptase o masă enormă, pe masă erau fel și fel de delicatese: gogoși prăjite în unt și umplute cu carne tocată și sâmburi de pin; un clapon gras împresurat de patru pui mari de găină și o gâscă umplută cu stafide și fistic; tocăniță de porumbei, struguri, curmale, prăjituri cu magiun de migdale și cu tot felul de zaharicale.
Nicoleta a gustat un pic din fiecare și apoi a mers la culcare. A doua zi, după micul dejun, a fost invitată în sala de divan a sultanului. Nicoleta a rămas surprinsă de înțelepciunea și modestia acestuia. Dupa formulele de protocol, sultanul a dat un ordin scurt:
-Vreau să rămân în sală doar eu și domnișoara consilier.
Pe dată emirii, șeicii, vizirii și ceilalți demnitari ai palatului au părăsit sala. Rămași singuri, sultanul Sahriar și Nicoleta au început să vorbească vrute și nevrute. Tare uimit a rămas sultanul când Nicoleta i-a relatat că-n țara ei nu există covoare fermecate: se zboară cu avionul, elicopterul… Și mai tare s-a mirat sultanul auzind despre zgârie nori:
-Pe barba profetului Mahomed, n-aș fi crezut să existe palate suprapuse pe verticală! O să le ordon arhitecților mei să-mi construiască și mie un zgârie nori.
Nicoleta și-a amintit că are un suvenir și pentru sultan. Ceru îngăduința acestuia să meargă până-n dormitor după el. Sultanul acceptă. Nicoleta se întoarse cu un cub Rubik și-l dărui sultanului. Cât ai zice „foc”, acesta a învățat secretele cubului.
-Eu ce să-ți ofer în schimb, domnișoară consilier? Hmmmmm!
De-îndată, sultanul bătu de trei ori din palme și-n fața lui se înfățișă un duh:
-Care-i porunca, stăpâne?
-Îmbracă această domnișoară cu cele mai frumoase veșminte, așa cum i se cuvine unei prințese de rang înalt, și nu uita, accesoriile să fie de calitate.
Nici n-apucă Nicoleta să se mire, se și trezi înveșmântată într-adevăr asemenea unei prințese, și nu orice prințesă, ci una de rang înalt.
Nicoleta era frumoasă: nici înaltă, nici scundă, nici grasă, nici slabă, avea trandafiri în obrăjori, iar ochii ei erau precum două smaralde. Vorba aceea: „la soare te puteai uita, dar la dânsa, ba”, atât era de frumoasă.
-Dacă aș avea un fiu, te-aș lua de noră. Ai fi demnă să fii mama nepoților mei.
La auzul acestor vorbe ale sultanului, Nicoleta plecă ușor capul în jos și roși până-n vârful urechilor.
-Poți pleca, duhule. Mulțumesc!
Rămași din nou singuri, sultanul fu curios să afle dacă în țara Nicoletei sunt oglinzi fermecate.
-Nu sunt, mărite sultan, dar noi avem radio, televizor, computer…
Nicoleta i-a explicat sultanului la ce folosesc aceste produse electronice și modul lor de utilizare.
-Pe Allah! Nu-mi va fi inima liniștită până nu voi avea și eu un exemplar din fiecare din aceste „minuni ale tehnicii”, cum zici că se numesc. Sunt în stare să-mi dau chiar și jumătate din împărăție.
-Nu este nevoie, mărite sultan! Promit că la viitoarea vizită vă voi dărui un exemplar din fiecare, în numele respectului și admirației pe care v-o port.
Sultanului Sahriar nu-i venea să creadă ce noroc a dat peste capul lui: nu numai că-i era oaspete consiliera ministrului culturii, ba se dovedea că această consilieră era și una dintre cele mai înțelepte, darnice și bogate domnișoare de pe pământ.
-Allah adune-și asupra-ți binecuvântările sale, prea-frumoasă și înțeleaptă Nicoleta!
Aceasta își aminti că avea o întâlnire programată cu ministrul culturii, așa că a trebuit să părăsească în mare grabă sala tronului, lăsându-l pe sultan să viseze la clipa când va urmări emisiuni la TV, va asculta versete din Coran la radio, va naviga pe internet… Mai trebuie să știți, dragii mei, că, de atunci, doar în puține împrejurări sultanul se desparte de cubul rubik. Așa cum nu poate renunța la poveștile Șeherezadei, așa nu poate renunța la magicul cub Rubik. Și de-atunci nimeni nu l-a mai văzut pe sultanul Sahriar încruntându-se, pierzându-și cumpătul, luând decizii pripite pe care apoi să le regrete.
Și-atât cu sultanul.
*****
Nicoleta era așteptată în biroul ministrului. Acesta îi propuse câteva obiective de vizitat: Grădina cu mere de aur, Valea plângerii, Pădurea de aramă, Palatul de gheață al Zânei zăpezilor…
-Dacă timpul ne va permite, vom vizita și peștera lui Ali Baba și cei patruzeci de hoți.
Deși programul era destul de încărcat, Nicoleta nu-și mai încăpea în piele de fericire, și cine n-ar fi fericit să poată admira asemenea locuri? Înveșmântată în hainele dăruite de sultan, pe unde trecea, Nicoleta stârnea admirație. I se dăruiau flori cu polen, i se cereau autografe. Până atunci ministrul nu remarcase că avea o consilieră nu numai înțeleaptă, ci și nespus de frumoasă. Așa că, tare fălos, mai țanțos ca un cocoș de munte, trecea prin fața miilor de locuitori ce se adunaseră în diverse locuri pentru a-i aștepta; vestea că va trece pe acolo ministrul culturii împreună cu noua sa consilieră circulă mai iute ca vântul.
La un moment dat s-a apropiat de ministru o bătrânică. Uitându-se mai bine la aceasta, Nicoleta o recunoscu: era bunica Scufiței roșii. Săraca bunicuță abia își făcuse loc prin mulțime și abia reușise să treacă de bodyguarzii ministrului.
-Domnule ministru, vă rog ascultați-mi păsul. Știu cât este de prețios timpul dumneavoastră, dar, vă rog, acordați-mi câteva minute.
Cum ar fi putut ministrul s-o refuze? A acceptat nu numai din respect pentru tâmplele ei cărunte, ci și pentru că aceasta nu era o bunică oarecare, ci bunica Scufiței roșii.
-Nu-mi place să cer favoruri și totuși sunt nevoită s-o fac!
Bunica se opri și suspină de câteva ori, apoi continuă:
-Despre nepoata mea este vorba. Domnule ministru, deși anii au trecut, ea continuă să umble cu capul în nori și să creadă că tot ce zboară se mănâncă. Am fost amandouă de atâtea ori mâncate de lup de nu sunt degete destule în Țara poveștilor să numărăm. Nu mi-e milă de mine, eu încă mai pot suporta, dar mi se rupe inima de nepoata mea. Vă rog, faceți cumva, găsiți o soluție s-o aducem cu picioarele pe pământ, să nu mai fie atât de naivă!
Ministrul s-a uitat spre Nicoleta. Știa că aceasta va găsi imediat o soluție, pe care de altfel fetița o și găsi imediat și o șopti acestuia la ureche:
-Când domnișoara consilier se va întoarce în țara sa o va însoți și Scufița roșie. Acolo va fi înscrisă la grădiniță, în grupa mică. Consiliera mea mi-a garantat că după câteva săptămâni nepoata dumneavoastră va ști că nu tot ce zboară se mănâncă.
Bunicuța, cu lacrimi în ochi, a vrut să-i sărute mâinile ministrului, dar acesta n-a lăsat-o.
-Dumnezeu să vă răsplătească, domnule ministru, iar domnișoarei consilier îi doresc ca sufletul să nu i se ofilească niciodată!
Cei prezenți, mulțumiți de decizia luată de ministrul culturii și minunându-se cât de înțeleaptă era noua lui consilieră, au început să-i aplaude și să-i aclame.
-Trăiască domnul ministru! Trăiască domnișoara consilier!
Ajungând în grădina în care unul dintre meri făcea mere de aur, Nicoleta și ministrul s-au întâlnit cu sărmanul împărat, stăpânul acelei grădini, care era însoțit de suita sa. Împăratul nu știa cum să le mulțumească, fiindcă datorită lor Prâslea va reveni pe calea cea bună. Era doar un pic îngrijorat, ca orice părinte, de condițiile de pe insulă. S-a mai liniștit un pic după ce ministrul i-a garantat că fiul său, Prâslea, se va întoarce bine și sănătos, dar mai ales se va întoarce mai întelept.
-Din păcate merele de aur încă nu s-au copt… Poate că e mai bine: zmeul le-ar fura cu siguranță, fiindcă Prâslea încă nu-i aici să-l prindă. De aceea nu pot să vă ofer decât niște cireșe și caise. Vă rog, serviți!
Ministrul și Nicoleta nu s-au lăsat prea mult îmbiați:
-Sunt foarte delicioase! Mulțumim!
Ministrul și consiliera sa și-au luat rămas bun de la împărat și suita sa și-au plecat mai departe.
Iată-i ajunși și în pădurea de aramă. Nicoleta nu mai ascultase niciodată până atunci freamătul unor frunze de aramă, nici susurul unor izvoare de aramă și nu mai văzuse niciodată până atunci păsări de aramă… Impresionată, a făcut câteva poze:
-Pentru a-mi aduce aminte, dar și pentru a le demonstra prietenilor că Pădurea de aramă există!
Ministrul de cultură zâmbi, amintindu-și că și el atunci când vizitează țara Nicoletei face nenumărate poze, impresionat de aproape tot ce vede acolo. Acasă are mii de fotografii cu surâsul unui copil, fața brăzdată de înțelepciune a unui bunic, ochii umeziți de lacrimi a unei mame, flăcările din inima unui îndrăgostit… În funcție de fotografie, ministrul plânge, râde, visează… O fi el ditamai ministrul, dar inima i-a rămas tot sensibilă, spre lauda lui și a celor care l-au crescut și educat. Ajungând în Valea plângerii, Nicoleta n-a început să plângă, știind ceva sigur: tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte există. Într-adevăr, nu în țara ei, dar există în Țara poveștilor.
„Cei care vor să fie tineri și nemuritori pot zbura prin putera gândului să ajungă cât ai zice „foc”aici, în această țară”, se gândi Nicoleta și zâmbi fericită.
„Nicoleta îi va elibera de ideile lor preconcepute pe ceilalți pământeni”, se gândi Visătorul și, mulțumit sufletește, zâmbi și el.
Palatul de gheață al Zânei zăpezilor era din păcate în renovare.
-Efectul de seră! își lămuri ministrul consiliera.
Pentru prima dată în viață, Nicoleta s-a simțit rușinată că-i pământeană.
-Nu-i de-ajuns că distrugem Pământul, acum suntem pe cale să distrugem și Țara poveștilor!
Apoi, se gândi ce-ar fi de făcut, dar nu-i venea nici-o idee. Era pusă în mare încurcătură. Ministrul îi observă neliniștea, tristețea…
-Nicoleta, nu trebuie să te rușinezi, nici să te neliniștești. Dumnezeu le va rândui pe toate. La auzul cuvântului Dumnezeu, Nicoleta tresări și tulburată, întrebă:
-Și voi, locuitorii din Țara poveștilor, credeți în Dumnezeu?
Un surâs înflori în colțul buzelor ministrului:
-Dar tu ce-ai crezut, Nicoleta? Normal că și noi credem. Dumnezeu este unul pentru toți, fie locuitori ai Pământului, fie locuitori ai Țării poveștilor.
Fața fetiței dintr-o dată se lumină:
-Atunci, într-adevăr pot fi liniștită. Dumnezeu le va rândui pe toate.
Apropiindu-se seara, n-au mai avut timp să viziteze Peștera lui Ali Baba și cei patruzeci de hoți. A rămas s-o viziteze altădată.
-Visătorule, iartă-mi îndrăzneala, dar am o rugăminte.
-Nu te sfii, Nicoleta, spune-mi ce dorești. Indiferent ce dorință ai avea, eu voi face tot posibilul să ți-o îndeplinesc.
-Aș vrea să mă întorc, chiar acum, acasă. Aici sunt răsfățată, iubită, respectată, văd locuri magice, dar nu pot fi complet fericită. Nu pot fi nici liniștită până când nu rezolv cazul lui Prâslea, cel al Scufiței roșii… apoi… vreau să mă înscriu într-o organizație ecologistă: s-a ajuns prea departe cu poluarea, trebuie făcut ceva, și cât mai rapid.
Cu părere de rău, dar înțelegând motivele pentru care Nicoleta dorea să se întoarcă acasă, ministrul a fost de acord.
-Te mai rog ceva, Visătorule. Salută-i din partea mea pe toți locuitorii țării tale și te rog spune-i sultanului Sahriar că mă voi ține de promisiune.
*****
Nicoleta închise ochii, luă un gând și cât ai zice „foc”, a ajuns acasă.
Mița-pisica parcă nici nu-i simțise absența. Torcea liniștită, tolănită deasupra cuptorului. Pe masă era un blid plin cu plăcintă cu ludaie și cureci. Fără a sta mult pe gânduri, Nicoleta a și înfulecat câteva pe nerăsuflate. „Parcă tot mai delicioase sunt plăcintele bunicii; mai delicioase decât toate delicatesele de la curtea sultanului Sahriar”, se gândi Nicoleta cu glas tare și trase smecherește cu ochiul pisicii.
-Este secretul nostru. Nu cumva să-l divulgi cuiva. Deși i-am dăruit sultanului un cub Rubik, s-ar putea să se simtă ofensat și să uite de gestul meu. Nu vreau să ne fie capul acolo unde ne sunt picioarele! Pisicii puțin îi păsa de reacția sultanului, deja și începuse să viseze la prima șuetă între pisici:
-Miau-miau, cu siguranță voi crea senzație divulgând secretul Nicoletei!
NOU***PROMOTIE ***FOCUL DIN NOI (softcover)
In volumul Focul din Noi al autoarei Mihaela CD, descoperim armonia dintre vers si pictura, 240 de pagini pline de vibratie si culoare. Picturile sunt realizate de artistul Mircea Rustiuc. O carte de exceptie, bogata in continut care nu trebuie sa lipseasca din biblioteca dumneavoastra! Comanda acum la numai 35$. Vei primi gratuit un semn de carte. Livrare gratuita oriunde in lume! Comanda acum!
C$35,00
Descoperă mai multe la Poezii pentru sufletul meu
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
Poezii pentru sufletul meu 