Repere

Înșir niște pași în pustiu

și merg spre nimic. N-am o țintă.

Reperele, de când mă știu,

se schimbă și-ncearcă să mintă.

 

De urc, mă îndreaptă în jos,

apoi îmi arată un munte

abrupt, c-un decor păcătos,

și nori care vin să mă-nfrunte.

 

Mă chinui, mă cațăr cât pot,

ajung pe un vârf și-mi apare

platoul pe unde socot

că-mi este cărarea cea mare

 

pe care aș vrea s-o urmez,

dar nu e. Se-ascunde, vicleană,

o caut, n-am cum să cedez,

căci știu că-i pe-aici, pământeană.

 

E-a mea de când sunt pe Pământ,

destinul ce-i scris în eteruri.

Repere? Niciunul nu-i sfânt:

mi-arată mereu doar spre ceruri