Gandurile unui fost,

Din volumul :  Jurnalul unui suflet ciudat 

proza

Autor:Kessy Ellys Nycollas

 

GÂNDURILE  UNUI  FOST,

CĂTRE  VIITORUL,

 

De ce uneori răneşti femeia de alături, Suflete drag? Trădezi un suflet pe care ţi l-ai dorit, un suflet care a încercat să te conducă pe un alt drum numai de teamă acestei situaţii. Trădezi femeia pe care ai numit-o, Prinţesa ta, pe care ai îmbrăţişat-o şi ai iubit-o cum nimeni nu a fost capabil să o facă. Ce cumplită este viaţa uneori! Suntem lipsiţi de suflet de-a dreptul fără să ne gândim că totul se întoarce. Viaţa îţi va plăti cu aceeaşi monedă.

O dată ce se întâmplă astfel de situaţii, totul se năruie, se schimbă întratât încât orice ai vrea să faci nu se mai întoarce înapoi. Nimic, absolut nimic nu mai este la fel. Încercând să lipeşti nişte cioburi mai tare te răneşti şi apoi suferi şi mai mult… laşi să se termine totul, o priveşti şi pleci cu un aer înfumurat şi orgolios… apoi, abia când devii conştient de ceea ce ai pierdut, o chemi înapoi.

Atunci înţelegi că este imposibil, tot la fel cum este imposibil să scoţi din tine o femeie care ţi s-a prins de piele, de suflet, de inimă.

În acel moment ar fi bine să fii bărbat cu adevărat şi pentru că încă o mai iubeşti să îi doreşti binele indiferent de cum vor evolua lucrurile.

Nu îţi va fi uşor! Vei regreta dar trebuie să înţelegi că dragostea trece dincolo de timp.

Va trebui să cauţi în interiorul tău puterea de a-ţi recunoaşte vina dar de dragul ei să rogi bărbatul care va fi lângă ea un singer lucru: să aibă grijă.

– De acum te rog să ai tu grijă de ea aşa cum aş fi vrut să pot avea eu grijă… dar nu am ştiut cum… cum nu am ştiut că toate lucrurile mai puţin bune se vor aduna acolo undeva şi într-o zi vor ieşi la suprafaţă. Nu am ştiut nici cum aş putea preîntâmpina durerea din ochiii ei atunci când a plecat. Nu am ştiut să îi fiu alături când ea avea nevoie, nu doar atunci când aveam eu nevoie de ea. Neştiind toate acestea, nu am avut argumentele necesare să o păstrez la fel de fericită că în prima zi. Nu am putut să văd când a plâns, când a suferit, când s-a luptat să îmi fie alături… dar văd acum când a plecat. Măcar tu să ai grijă să nu sufere niciodată.

Te rog să o iubeşti frumos! Aşa cum o iubesc şi eu acum: sincer şi recunoscător dar fără să îi cer să se sacrifice pentru mine. Dacă de multe ori a făcut asta fără să îi cer acum vin să îi spun că regret pentru că nu am putut să o iubesc aşa cum ar fi meritat.De acum trebuie să recunosc cum a fost să o cuceresc, să îi văd un zâmbet şiret în colţul gurii, să primeşti fără să fii nevoit să dai ceva în schimb… m-am trezit brusc gol pe interior dar plin de amintiri. M-am iubit mai mult pe mine decât, pe noi, şi asta o voi numi întotdeauna prostia vieţii mele… de aceea te rog pe tine să o iubeşti aşa cum ar fi meritat să o fac eu.

Te rog din suflet să ai încredere în ea şi să fii convins că este o femeie deosebită.

Mi-a spus, mi-a repetat de nenumărate ori că pot împărţi cu ea trecutul meu, problemele toate şi chiar tăcerea dar eu nu am crezut-o.

Nici când mi-a spus că şi-ar dori să fie reciproc, nu am ascultat-o. Am trecut grăbit pe lângă ea şi problemele ei iar când a venit să mă susţină am alungat-o spunându-i să mă lase în pace.

Au fost momente în viaţa mea când doar pe ea am avut-o. Ea era omul meu de încredere şi tocmai pe el l-am trădat. Măcar tu să ai încredere în ea. Merită! ESTE UN OM MINUNAT.

Să ai grijă de ea te rog! Să-ţi fie dragă, să o iubeşti frumos şi sincer.

Cât despre, NOI, ! Am fost un prost! A fost a mea! Am pierdut-o!

Măcar tu să înveţi din greşelile mele şi să nu procedezi ca mine niciodată.

Din iubire poți uita cine ai fost, poți renunța la demnitate și orgoliu, poți deveni chiar și o sclavă a iubiri însă, niciodată nu vei putea accepta, înțelege, tolera, ABSENȚA!

Am vrut să uit și am plecat să caut un colț liniștit, pe acest pământ, unde să îmi pot trăi viața în pace. La plecare l-am rugat pe Dumnezeu să mă ducă cât poate de departe, atât de departe încât, să nu știe nimeni unde să îmi aprindă o lumânare.

L-am găsit! În primele două săptămâni eram ca un nou născut. Nu mă cunoștea nimeni și nu cunoșteam pe nimeni. Nu știam unde mă aflu! Știam însă că Divinitatea m-a dus pe o insulă frumoasă ca un colț de rai. Locuri noi, oameni noi. Încercam să văd în orice lucru, frumusețea și culoarea. Era verde. Mult verde, deoarece acolo nu era niciodată iarnă. Voiam să mă bucur de tot, să mă bucur de viață.

 

Nu am căutat dragostea ci am fugit de o dragoste. Am fugit crezând că la graniță, cineva o va întoarce din drum. Credeam că pot să o abandonez, pur și simplu, ca pe o valiză grea, plină cu dureri și dezamăgiri, cu vise neîmplinite…

Cât de naivi devenim uneori!

Fugim de dragostea vieţii fără a şti că ea va fi mereu cu noi.

Indiferent ce aș fi vrut eu să fac, să îmi imaginez, mă trezeam auzind cuvintele omului drag, simţindu-i îmbrăţişările, căldura din suflet și văzându-i ochii mari, verzi, luminoși.

În scurt timp am realizat că nu banii, nu vacanţa de 5 stele, nu casă de pe litoral mării Mediterane mă pot face fericită ci, un simplu: „te port în suflet, ai grijă de tine” spus de cel căruia i-am oferi ceea ce credeam că nu mai am, sufletul.

Abia atunci am înțeles că dragostea nu este un simplu joc din care ieși când te plictisești și intri când poftești. Dragostea este atunci când indiferent ce faci nu poți renunța, când treci peste toate şi păstrezi în tine o părticică din sufletul omului iubit iar cuvintele tale ar vrea să spună de existenţa unei iubiri secrete în care ai spus: pentru mine, tu ești totul. Tu ești rai, tu ești iad… ești lumină și iubire… pentru mine, tu însemni acasă.

M-am speriat atunci când am găsit fără să caut și mă speria gândul, că trebuie să păstrez, ceea ce nu merit, sau că trebuie să plătesc într-un final, cu nefericirea.

O forță însă, îmi tot repeta, dorind parcă să mă facă să înțeleg: ce trebuie să fie al tău, al tău va fi. Cine e omul tău nu va pleca nicăieri, nici măcar atunci când va veni vremea să îţi mângâie fața ridată sau părul încărunțit.

Așa ar trebui să fie, noi ne batem capul cu relații expirate demult, retrăind momente de altădată, imaginându-ne că suntem cu persoane care au plecat de mult din viața noastră. Ne este greu să înțelegem că, așa cum niciodată, mortul nu se mai poate întoarce de la groapă, tot așa și iubirea.

Când ea începe să degaje miros de mucegai, momentele frumoase încep să se scufunde într-o mocirlă de regrete, resentimente, nemulțumiri și neajunsuri, apoi, în ură. Este important să trăieşti fiecare moment, clipă, secundă, bucată de timp bucurându-te de ele. Iubește omul de lângă tine, în prezent. Ziua de azi, mâine va deveni trecut.

Nu fugi! Nu te speria! Iubirea care nu moare, nu este îngropată, întotdeauna te bântuie. Consumă tot, îngroapă rămășițele și abia după aceea mergi mai departe.

Poţi să pleci doar atunci când nu mai dorești să ei cu tine o bucată de suflet, din sufletul omului iubit. Poți să fugi departe crezând că, glasul tău va rămână o amintire… dar când aceasta este încă vie, vei încerca din obișnuință să strigi ca să vezi dacă vei fi auzită, rugându-l să revină măcar dimineața la cafea. Dar să revină.

Ești capabilă să îi ierți orice. Te bucură până și minciuna, atunci când ea este spusă frumos, de glasul acela care îți înnebuneşte auzul și îți tulbură mintea, de buzele acelea care îți zâmbesc șiret într-un colț al gurii mimând în șoaptă, acel te iubesc magic, cu care este capabil să îți cumpere din nou sufletul.

 

Ești capabilă să înțelegi orice, dar să revină.

Nu poți trăi însă în întunericul creat de lipsa lui și nu poți suporta tăcerea.

Din iubire poți uita cine ai fost, poți renunța la demnitate și orgoliu, poți deveni chiar și o sclavă a iubiri însă, niciodată nu vei putea accepta, înțelege, tolera, ABSENȚA!