Mirajul unei nopți pustii

Mirajul unei nopți pustii

Autor: Prodescu Vasile Rares 

 

Era noaptea în care destinul mi s-a schimbat,

Privind în zare cum cerul nu s-a mai luminat,

Luna era departe, fără să mai lase

O ultimă sclipire printre stelele false.

 

Auzisem din străbuni, cum fiecare

Avea o stea, fără de care

Nu s-ar fi putut despărți până la moarte,

Clipă cu clipă, mergând mai departe.

 

Noaptea devenise pustie, la fel ca mine,

Doar glasul pădurii mai vine

Într-o grădină pustie,

Căreia îi țineam companie.

 

Mă înconjurau fiori, fără de-nțeles,

Dar îmi plăcea, îi întâlneam destul de des,

Mirajul devenea mult mai apăsător,

Când mă vedeam în umbra unui dor.

 

Era noapte, dar nu asta conta

Pentru a alege ceea ce va urma,

Greierii cântau de zor, în umbra unui muritor,

Ce devenea din clipă-n clipă un visător.

 

Se lăsase liniștea, ca într-un mormânt,

Unde zac ascunse, rămășițele unui cânt,

Pe care adesea îl ascultam fără teamă,

Gândindu-mă că e ca o mamă.