Tăcerea bobului de grâu

Tăcerea bobului de grâu 

Autor: Emilia Amariei

Se încruntă dragostea, se încruntă;

primește, Doamne, crispările sale,

ca pe niște lacrimi din giulgiul durerii,

scrie-o în Cartea Vieții, fă-i parte la înviere,

n-o lăsa să mai sângereze prea mult sub altare…

Împlinește numărul sfinților care strigă

până când?… până când?…

poate să vină întunericul

noii sori își vor arăta lumina în el

numai dragostea să nu piară.

 

S-a dus frumusețea din inima lumii,

s-a vândut iubirea pe doi arginți,

nu mai plânge nimeni moartea mugurilor,

cu toate că se știe de unde vin apele amare.

Lacrimile cerului meu otrăvite curg

piere poporul îngropându-și mai întâi

buciumele, istoria, credința,

ca și cum o mamă și-ar privi copiii înecându-se

și nu țipă, nu plânge, nu se aruncă în val după ei,

ci stă împietrită pe malul surpat.

 

De ce mai strălucești pe lumea asta, soare?

Oare cum de mai străbați cerul atât de sărac?

Iată, marea cuvintelor nu te mai ține pe aripi.

Vreau să te prind în pumnul meu, să te strâng

până când îți vei pierde lumina

ca să nu se mai vadă rănile lumii

să pot auzi tăcerea bobului de grâu

în cămașa pământului,

 

căldura pântecelui, învăluind fătul ce se înfiripă;

…mama-pământ și mama-femeie, jertfite vieții…

Învelesc frigul în respirația stelelor

îl fac bulgăre și-l rostogolesc de pe pământ,

ascunzându-l sub haina unei ierni cosmice.

Bruma cuvintelor o topesc în privirile noilor născuți.

Nu capitulez. Răul nu poate ieși învingător!

Mai citeste: 

Invitatie la antologia Universum

Cum pot publica si eu in revista?

Clubul GOLD al revistei tiparite