fragment din romanul  in lucru

”Femeia care a uitat sa mai planga” 

Autor: Mihaela CD

Capitolul 2

Visul

 

Soarele inunda încăperea albă împrăştiind raze de speranţă în jur. Medicii şi asistentele spitalului orăşenesc făcusera tot ce era posibil pentru femeia frumoasă care fusese adusă la urgenţă de doi soldaţi. Femeia nu reacţiona şi nu ştia cine este, de unde vine şi nu avea niciun act de identitate asupra ei.Singurul lucru pe care îl ştiau despre ea era că femeia suferise un şoc aflând că i-a pierit bărbatul într-un bombardament.

Ana deschise ochii şi privi în jur. Nu cunoştea locul şi dormise poate un an, poate o veşnicie, habar nu avea! Privea cu ochii mari speriată spre feţele străine care erau adunate în jurul ei. Auzi o voce care se apropia:

— Bună ziua, sunteţi la spital, aţi avut un somn adânc. Sunt doctor Simionescu, puteţi să îmi spuneţi cum vă numiţi?

Ana privi în jur şi observă într-adevar că este într-un spital, era foarte confuză, nu înţelegea ce se întâmplă şi cum ajunsese acolo. Îşi plimba privirea cu ochii ei mari şi frumoşi pe feţele fiecărei persoane din jur străduindu-se să le recunoască.

— A-a-a… încercă parcă să bolborosească ceva, arătând spre geam.

— Da, este o zi frumoasă, soarele străluceşte, vă amintiţi unde locuiţi? i se adresa pe un ton cald doctoriţa Simionescu zâmbind uşor.

— A-a-a… încercă iar să bolborosească ceva, dar nu putu să scoată nimic.

Milioane de gânduri parcă dezmorţite o năvăliră deodată .Ce căuta ea acolo? Ce se întâmplase? Cât o fi dormit?

O asistentă mai plinuţă, blondă scria ceva într-o fişă, iar doctoriţa Simionescu îşi scoase stetoscopul să o consulte.

— Respiraţi! Respiraţi normal!

Cu ochii înlăcrimaţi, Ana reuşi să bolborosească şoptit:

— Ana!

— Ooo! Asta e foarte bine! Facem progrese! Mă bucur să vă cunosc, Ana!

Doctoriţa Simionescu îi zâmbea din nou, lăsând să se întrevadă un şirag de dinţi albi, aşezaţi perfect.

Uşa se deschise larg lăsând să intre în salon un miros plăcut de mâncare! Îi era foame!

O infirmieră îi aşeză o farfurie cu supă aburindă pe noptieră şi o întrebă dacă vrea să mănânce. Ana îi făcu un semn cu capul  afirmativ. De câtă vreme nu mâncase oare? Nu mai ştia!

Supa îi aluneca pe gâtul încă amorţit fără să îi simtă gustul. Simţea cum fluidul cald îşi făcea drum spre stomac. După fiecare lingură se oprea să respire adânc. Imagini de tot felul îi apăreau în faţa ochilor fără să le înţeleagă şi începuse din senin să râdă isteric… îşi scăpă lingura care căzu pe jos făcând un zgomot ascuţit metalic, apoi dintr-odată o podidise un plâns cu sughiţuri puternice.

— Sunteţi extenuată, trebuie să vă odihniţi! Va fi bine!

Parcă mai auzise aceste vorbe „Va fi bine“ şi nu ştia cine i le spusese, când şi mai ales de ce o asigurau toţi că va fi bine?

Asistenta se apropie de pat cu o seringă în mână:

— Vă fac o injecţie, o să vă ajute sa vă odihniţi!

Ana căzu într-un somn adânc, cuprinsă de visare.

 

………………………………………………………

Era împreună cu mama şi tatăl ei. Domni şi doamne elegante se plimbau pe aleile unui parc încărcat cu miresme de trandafiri. Era fericită! Doamne, câta bucurie simţea! Inima îi sălta în piept! Îi avea pe mama şi tatăl ei numai pentru ea! Se simţea frumoasă şi elegantă! Sclipea şi parcă plutea! Purta o rochie foarte elegantă din mătase roz!

Mama era atent coafată şi buclele castanii îi acopereau umerii delicaţi. Doamne, cât era de frumoasă! Rochia verde de smarald strânsă în talie cu o fundă aurie îi venea ca turnată. Tatăl era la fel de elegant, îmbrăcat în costum şi cu o floare roz la rever! Purta baston şi pălărie! Râdeau! Erau aşa de fericiţi!

— De ce râdeţi? Ce facem azi? răsună glasul cristalin al Anei în timp ce avansau pe aleea cu trandafiri parcă desenaţi.

— Cum ce facem? Mergem la primărie! Azi te măriţi! Suntem aşteptaţi! a răspuns mama cu glasul său cristalin

O fericire şi o curiozitate mare o pătrundeau pe Ana ca un fulger dornic să colinde din cap până în vârful degetelor de la picioare. Era grăbită şi nerăbdătoare să vadă şi restul!

Ajunşi în faţa primăriei, mama cu glasul umplut de emoţie îi dă o ultima binecuvântare şi tatăl o săruta apăsat pe frunte:

— Să intrăm. Dumnezeu să te binecuvânteze, copila mea!

În sala primăriei era plin de lume! Toţi erau veseli şi zumzăiau ca nişte albinuţe. Îi privi rapid fără să se oprească. În fundul sălii era un bărbat înalt, bine făcut, întors cu spatele! Îi văzuse numai ceafa frumoasă, atent pieptănată, costumul negru şi pantofii de lac. Cine o fi? Abia a făcut câţiva paşi şi cei prezenţi au ovaţionat:

— Ana! Ce frumoasă eşti, Ana!

El a întors capul şi i-a zâmbit:

— Draga mea, eşti superbă!

Bărbatul din faţa ei avea să-i fie bărbat pentru tot restul vieţii şi ea îl întâlnea pentru prima oară?! Ceva îi scăpase, dar nu avea timp de întrebări, ceremonia trebuia să înceapă!

— De bunăvoie şi nesilit de nimeni o iei în căsătorie pe Ana?

— Da, răspunse ferm necunoscutul mire.

— De bunăvoie şi nesilită de nimeni îl iei în căsătorie pe Ion?

Aşadar Ion îl chema pe frumosul bărbat necunoscut… şi se pomeni răspunzând apăsat şi ferm:

— Da!

— Vă declar căsătoriţi! Puteti săruta mireasa!

— Bravoo!

— Felicitări!

— La multi ani! se auzeau în cor uralele celor prezenţi.

Simţi două buze calde apăsânde pe buzele ei. Nu le cunoştea! Erau buzele lui, ale soţului chipeş şi necunoscut cu nume de Ion! Au urmat apoi felicitările, o mare de flori multicolore, fotografii şi zâmbete. Nedumerirea însă nu o lăsă în pace, cum acceptase ea să se mărite cu un necunoscut chiar dacă acesta era atât de chipeş şi nu-i displăcea deloc, dar era totuşi un străin! Cineva aranjase această stranie căsătorie, cine? Şi de ce oare? Cu siguranţă, părinţii ştiau ceva despre asta şi îi va întreba de îndată ce va avea ocazia! Se desprinse cu greu din braţele lui Ion care nu o lăsa nici măcar o secundă singură, parcă temându-se să nu o scape. Îi plăcea şi ei braţul său puternic, care îi cuprindea mijlocul şi mirosul lui de mosc dulceag!

— Mama! Tata! strigă Ana…

— Mama! Tata! Unde sunteţi? …

………………………………………………………

Asistenta grăsuţă din salon se apropie de patul Anei:

— Aţi avut un coşmar!

Ana îşi roti ochii în jur încercând să înţeleagă privirea şi glasul îngrijorat al asistentei care încerca să o liniştească.

— Nu vă speriaţi! Suntem aici! A fost doar un coşmar! adăugă o altă asistentă brunetă, care apăru parca pe neaşteptate cu o seringă în mână.

— O să vă liniştiţi şi veţi putea dormi fără coşmaruri! o asigură asistenta blonda mai plinuţă.

Ana nu avu putere să le spună că visul acela a fost extraordinar şi că n-a fost deloc un coşmar! Pentru Ana a fost o reală bucurie! Îşi revăzuse părinţii zâmbind, mai frumoşi şi mai bucuroşi ca niciodată! în minte i se învârteau un milion de întrebări încercând să-şi reamintească toate personajele din vis. Se simţea încă slăbită şi obosită, dar zâmbi.

Îşi aminti că în vis era atât de fericită! S-a simţit mai vie ca oricând! Chiar dacă visul, ca orice vis, părea bizar, totuşi avusese acea licărire de fericire. A simţit o dragoste care înmugurea în sufletul ei.

Iar Ion, cine era Ion?

Adormi…

 

 

-va urma-