-O fetiță de toată frumusețea.
-Mulțumesc, doctore. Sunt foarte fericit.
-Puteți intra. Împărăteasa vă așteaptă.
Împăratul intră și o văzu pe frumoasa lui soție cu fetița lor în brațe.
-Doamne, cât este de mică și de frumoasă!
-Va crește ea mare, fii liniștit.
– La ce nume te-ai gândit, draga mea ?
-Aurora. Îți place?
-Da, foarte mult. Mai ales că zânei Aurora i-o datorăm.
Toți curtenii au fost foarte încântați când au auzit că în sfârșit, împărăția lor are și o mică prințesă.
Aurora creștea într-o zi cât într-o lună, într-o lună cât într-un an și nu după mult timp împlinise șapte ani. Împăratul și împărăteasa erau foarte mândri de frumoasa lor copilă. Avea părul auriu, iar ochii albaștri ca cerul senin. Toată lumea o iubea pe micuța prințesă, numai fratele împăratului, nu.
Se uita la ea cu ochi răi, gândindu-se mereu cum ar putea să-i facă ceva rău. În felul acesta răzbunându-se pe împărat și pe soția acestuia.
Într-o zi, o ademeni pe micuța Aurora, spunându-i că vor face o mică plimbare. Ea îl urmă, neștiind ce o așteaptă. Fratele împăratului, o duse într-o pădure întunecoasă, unde o legă de un copac, în apropierea unui izvor. El se gândi că în felul acesta o vor ataca animalele care vor veni să bea apa izvorului rece. Apoi plecă spre palat în mare grabă, pentru a vedea ce se întâmplă acolo.
Împăratul și împărăteasa, cum au observat lipsa fetiței, au adunat slujitorii, oștenii și toți au început s-o caute. Au căutat-o zile întregi prin toate ungherele palatului, prin parcuri, peste tot, dar nici urmă de ea. Fratele împăratului se ascunsese în camera lui și zâmbea fericit că a reușit să-l supere pe împărat.
În pădure, fetița rămasă singură începu să plângă, speriată fiind de întunericul din pădure, de zgomotele ciudate pe care le auzea. Zâna cea bună o văzu și se apropie de ea:
-Cum te numești, fetiță frumoasă?
-Aurora, spuse ea printre lacrimi.
-Dar de ce plângi?
-Sunt legată aici și mi-e frică singură prin pădure.
-Nu mai plânge. Uite, eu am să te dezleg și apoi totul va fi bine.
-Îți mulțumesc! Dar tu cine ești?
-Sunt zâna Aurora și locuiesc aici, aproape.
-Aurora?! Avem acelaşi nume?
-Cine sunt părinţii tăi, întrebă zâna?
-Împăratul și împărăteasa.
-Acum înțeleg. Liniștește-te Aurora. Totul va fi bine. Zâna bună o dezlegă, apoi o duse la palatul ei din peșteră, unde o ospătă cu toate bunătățile. După ce-și potoli foamea îi prezentă o cameră frumos aranjată, ca să se odihnească puțin.
-Dar eu vreau acasă la părinții mei, spuse Aurora plângând din nou.
-Vom merge mâine. Nu este bine să umblăm noaptea prin pădure.
-Bine, dar mâine promiți că mă duci la casa mea?
-Promit. Fii liniștită!
Dormi Aurora un somn bun și când se trezi, deschise fereastra pentru a vedea grădinile minunate din jurul palatului.
-Doamne! Dar cum am reușit eu să deschid fereastra, doar sunt o fetiță de șapte ani și nu ajung până la ea.
– Nu mai ești fetița de șapte ani. Privește-te în oglindă!
-Ah! Spuse ea speriată. Cine este fata aceea?
-Tu ești, Aurora. Cine vine la mine și doarme în patul meu, nu observă cât de repede trece timpul
-Acum nu mă vor mai recunoaște părinții mei, spuse ea tristă!
-Te înșeli, draga mea. Vom merge împreună și le voi spune eu cine ești!
-Și dacă nu te vor crede?
-Mă vor crede, fii liniștită.
După puțin timp, cele două au pornit la drum și spre seară au ajuns la palatul împăratului. Zâna Aurora, cu bagheta ei fermecată, i-a adormit pe toți curtenii, numai împăratul și împărăteasa au rămas treji.
Zâna și Aurora, au intrat în palat, au ajuns până la împărat și la împărăteasă, unde au făcut câte o plecăciune în fața lor.
-Cine sunteți voi, întrebă împăratul, care abia mai vedea.
-Zâna Aurora și fiica ta, Aurora.
-Cineee!? Întrebă și împărăteasa, tresărind la auzul numelor celor două fete.
-Am adus-o pe fiica ta, luminată împărăteasă.
-De unde ai adus-o tu? Fiica mea s-a prăpădit cu mult timp în urmă!
-Nu s-a prăpădit. Am salvat-o eu
-Da, ca și pe mine cândva. Îți mulțumesc zână bună.
-Acum înțeleg de ce este deja o domnișoară. A dormit în palatul tău, nu-i așa?
-Așa este, măria ta! Acum bucurați-vă de ea.
-Îți mulțumim, zână bună. Nici nu știi ce mare bucurie ne-ai făcut.
-Să fiți fericiți, spuse zâna! Apoi dispăru ca un nor de fum.
-Draga noastră, spune-ne și nouă, cine ți-a făcut rău? Cine a vrut să te piardă?
-Fratele tău, tăicuță! El m-a dus și m-a legat de un copac în pădure.
-Fratele meu! Să fie adus îndată în fața mea!
Oștenii care au fost treziți îndată ce a plecat zâna, s-au repezit în camera fratelui împăratului, l-au luat pe sus și l-au înfățișat împăratului.
-Cum ai îndrăznit să-i faci rău fiicei mele!
-Nu am vrut să-i fac rău, spuse el, aruncându-se la picioarele împăratului, cerând îndurare.
-Piei din ochii mei, om rău și fără suflet ce ești. Să fie dus în temniță! Spuse împăratul furios.
Oștenii l-au dus, l-au închis și acolo a rămas tot restul zilelor lui.
Apoi, împăratul și împărăteasa, împreună cu frumoasa lor fiică, au dat un bal unde a fost prezentată tuturor curtenilor și invitaților. Atât de bucuroși au fost cu toții, încât veselia mai ține și acum la palatul împăratului.
Bună dimineața! Mulțumiri alese. Cu drag și respect, Aurelia Oancă!
ApreciazăApreciat de 1 persoană