Mioara Bahna- Din clocotul existenței

 

 Din clocotul existenței

 

Pusă (începând chiar cu titlul și continuând cu primul poem) sub semnul unei tristeți profunde, incurabile, cartea lui Ioan Romeo Roșiianu expune, de-a lungul poeziilor pe care le cuprinde, nu goliciunea unui suflet, ci preaplinul unui spirit debordând de dragoste – de viață, de părinți, de neam și, firește, „de moșie”  –, pe care o așază în versuri care să-i domolească dorul în primul rând de mamă și de tată, zeii fiecărei vârste, începând cu a copilăriei, când aceștia i-au fost prezențele cele mai dragi nu doar în gând, ci și pe pământ, și continuând cu o intensitate sporită de durerea hăului ce se cască tot mai mare între momentul plecării lor în altă lume și prezentul gol, într-adevăr, de ființele lor.

Cu, în felul acesta tragic, dobândita conștiință a efemerității prezenței omului pe pământ, în versuri clasice, poetul exprimă tentativa zadarnică de resemnare cu un statu-quo inevitabil și, prin urmare, volens-nolens, asumat: „Eu am stat la rându-mi lângă crucea veche, / dintr-o poză spartă mă privea un chip, / nu știam atuncea că cerul pereche / are-n lutul morții vreascuri de nisip”.

Mai mult chiar, într-o scurtă viziune, opusă celei dantești, vocea textuală alcătuiește o ipotetică imagine a unei lumi de Dincolo, care nu seamănă însă nici cu „nimicul – marele” blagian, de care se apropie totuși printr-o neexprimată „spaimă de marele”: e „o lume rece” unde „nu se-ncheie noaptea”, iar „liniștea ascunde ultimul păcat”; „Este doar o vreme ce nu se încheie” și care „se măsoară-n carnea care se fărâmă”…

Dincolo de ceea ce oferă viața și, posibil, moartea, pentru sine și pentru semeni, poetul, prin vocea lirică, dorește ca „pacea-n suflet să ne crească”, având sprijinul unui „zbor de vultur / înspre cânt și lerui-ler”, deși vorbește despre o „abdicare-ntre cuvinte”, fiindcă „Lupii vieții mele urlă a pustiu”, însă la o singură posibilă avuție ar avea acces omul: „Să sădim cu drag biserici / semnul nostru de sfinţire”, visând „Să avem în piept tăria / Fiului ucis pe Cruce”.

Poezia lui Ioan Romeo Roșiianu este învolburată de suferință – a lui și a lumii întregi, de vreme ce pare că-i „Miroase-a moarte-ntinderea pustie” –, astfel că fiecare text din care este alcătuită cartea este parte din obolul scriitorului la exprimarea dramatismului condiției umane: „Avem între clipe ora netrăită / în pământul tare semnul că am fost / răstigniţi în lumea de priviri cernită”. Cu toate acestea, deși „Astăzi sunt pentru o lume-nvinsul”, iar „Nemurirea mea s-a stins de la-nceput”, creatorul de frumos are mereu un antidot: îi „e complice visul”.

Nu lipsește din acest peisaj sufletesc dominat de tristeți adânci, pe care-l etalează în poezia lui Ioan Romeo Roșiianu, nici dragostea care, de asemenea, dinspre unul dintre actanți, când și când, firește, nu face decât să acutizeze starea generală de disconfort („Aș mai putea să-ți spun că te iubesc, / Dar n-are rost să știi că nu mi-e bine”), în pofida unei vitalități emoționale pentru care chiar și trecutul nu este altceva decât un combustibil valorificat continuu: „eu ți-am mai spus că n-o să-mi poți răpune / uitatul meu spre timpuri dureros”. Dar impulsurile sufletești dionisiace („clocotul trăirii”, „mult dorite patimi” ascunse în carne), prin care se punctează întregul sunt, deseori, adevărate guri de oxigen într-un tărâm al neliniștilor incomensurabile (cu toate că, de fapt, „sunt iluzii printre vremuri reci”): „port cu mine-n lume viscol de iubire / sângele tresaltă la vederea ta / mi-ești lumina vieții fără de-asfințire / și popas în drumul printr-o lume rea”.

Sentimentele expuse sunt adesea oximoronice, la fel și perspectiva asupra dragostei, fiindcă, dacă, și nu de puține ori, ea, cea care stârnește trăirile, este apariție celestă („Ai venit din ceruri să-ți închin cântare / să îmi fie viața patimă de pârg / ai în tine taine plânse cu ninsoare / și o dimineață stinsă în amurg”), fiind leac al răului existențial („că viața nu-i povară atuncea când iubești”), tot ea este și sursă a nefericirii, generatoare, alături de alți factori, a ceea ce vocea lirică numește „apocalipsă interioară”, mai ales atunci când „crește cât o noapte neprezența ta”.

Pe parcursul cărții se revelează însă și alte surse ale nefericirii existențiale („mă-ntreb de ce se-nchină asfințirea / de ce o clipă-i dâră de nisip / și mă trezesc în roua dimineții / cu înc-un rid îmbătrânit pe chip”), care-l fac pe poet să conchidă că „e putred infinitul”.

Între acestea, cu siguranță, se numără singurătatea („sunt singur în noapte și ceasu-i ne-ntors”) sau spaima de trecerea timpului și de moarte („mi-e frică de moarte mi-e frică de vreme”).   

În consecință, după tot clocotul viețuirii, în care cel ce se destăinuie în carte încearcă atâtea căi de salvare, credința, arta („o muză-mi toarnă-n sânge POEZIA”), limanul rămân părinții (cea mai puternică dorință fiind „să-ntorc în viața mea părinții”) și, cu deosebire, mama, cu dragostea ei care vine mereu și de Dincolo, din neființă, și către care se îndreaptă aproape continuu gândul, speranța de mântuire a fiului: „privește-mi, mamă, cântu-mbătrânit / durerea cuibărită-n lacrimi a sfințire / și umbra sechestrată-n trupul vlăguit / de-atâta patimă și falsă fericire”.

Mioara Bahna