CEZARINA ADAMESCU-Postfațǎ – DORUL CUVINTELOR

Postfațǎ

 

Se știe că prietenia literară este o modalitate eficientă și inspiratoare, mai ales când poeții își găsesc afinități elective și indiferent de distanța care îi desparte, se simt foarte aproape în spirit. Și iarăși se știe, că Poezia apropie sufletele care rezonează la fel. Ea dezleagă inimile, animă mișcările până la zbor, ușurează exprimarea clară și generoasă, astfel ca să pătrundă fibrele cele mai adânci ale ființei. A răspunde sensibilității cuiva cu o sensibilitate cel puțin egală, este o lucrare aproape divină, pentru că este inspirată de Duhul creației, care de acolo purcede.

Mihaela CD este recunoscută prin generozitatea de a oferi poeților români și nu numai, cadrul perfect de a-și exprima sentimentele, cu mijloacele specifice artei lirice. Dialogul liric cu poeta Aurelia Rînjea vine în sprijinul acestei afirmații. Așadar, o carte la două inimi și la patru mâini.

E ca și când ai înălța împreună un zmeu uriaș, pe a cărui coamă, să trimiți răvașe, de la zenit la nadir și care se vor întâlni într-o inimă universală. Saltul peste ocean îl poate face doar vântul inspirației. Cu condiția ca persoanele care se angajează în acest zbor, să vibreze pe aceeași strună de dor. Nu e neapărat necesar ca poetele semnatare ale acestei cărți să aibă același stil de scriitură, dialogul presupunând și diversitate stilistică și e cu atât mai atractiv cu cât fiecare vine cu noutăți și manieră proprie, conform fibrei sale poetice. E vorba aici, de acele rezonanțe poetice care le leagă de limba română, de clasicii noștri, de valorile cultural-artistice comune.

S-au scris atâtea mii de versuri despre dorul care-l bântuie pe om: dor de mama, dor de viață, de țară, de copii și de copilărie, de primăvară, de ninsoare, de iubire, dar încă nu s-a pronunțat nimeni despre DORUL CUVINTELOR care poate fi tot atât de intens și adânc.

Cele două poete, figuri emblematice ale poeziei contemporane, rezonează profund în ceea ce scriu și trăiesc, chiar dacă fiecare, în alt colț de lume. În viziunea acestor autoare, dorul ia dimensiuni și forme variate, pentru Aurelia Rînjea el este „O pasăre ce sfidează / Noaptea și depărtarea” (Puii Dorului – Aurelia Rînjea); dorurile sunt amintiri întoarse în sine. La rândul său, Mihaela CD definește Dorul astfel: „Luat-au foc azi dorurile mele / Sǎ plângǎ nu mai ṣtiu, au uitat / De supǎrare poate sau de jele / S-au încins într-un jar flambat / Şi-n vers de melancolie cântǎ / În vâlvǎtaia focului cel mocnit / Scânteile din scrum te-ncântǎ / În fumul aburind de dor doinit / Se-ngânǎ roṣii ṣi galbene raze / În mistuiri înnegurate de dor / Parcǎ ṣoptindu-ṣi triste fraze / Privind arderile focului de dor” (Focul dorului – Mihaela CD).

De fiecare dată, după ce colindă, dorul e treaz și așteaptă. La Aurelia Rînjea, lângă foc, aceasta se adună lăuntric, lipsindu-i cei dragi și ar vrea „Să vă strâng la piept, / Să vă iubesc într-un cuvânt!” (Chiar dacă – Aurelia Rînjea).

Dorul este pentru Mihaela CD ṣi tristețea unei mame rămasă în poartă, când copiii ei au plecat spre alte zări, din care „Azi n-a rămas decât durere / În umbra veștedului fag / Stau lacrimi arse în tăcere/ Cu dorul așteptând în prag.” (Cu dorul așteptând în prag– Mihaela CD).

La rândul său, partenera de dialog liric, Aurelia Rînjea răspunde acestui dor,prin amintirea mamei si a celorlalte rude dragi plecate ”Ţii minte, Mamă,/Când ne-aplecam/Să mângâiem petale/De liliac” (Glasul din Noi– Aurelia Rînjea). Ca un semn de chemare, visele, păsările ”de aer”, ”cu trup de timp”, ”prunii înzeiți” își aduc înapoi „Adânci trăiri, / Care bat în pereţii / Sufletului, / Semn, că acolo / Se poate trăi!” (Acolo se poate trăi – Aurelia Rînjea).

Unele versuri au înțeles panseistic, cu caracter de axiome: „Este cutremurător şi nu e drept / Sǎ n-ai la cine să te-ntorci acasă” (Gânduri cu dor – Mihaela CD);„ „Copacii vorbesc cu iarba. / Perfuzii albe / Irump pe ram” .Noaptea se crede înger. / În oglinda lui, / Mă văd mereu copil” (Prea repede – Aurelia Rînjea); Și într-un mozaic liric, aceste aforisme: Paşii seduc amurgul / Într-o picătură de ploaie” (Scrie ploaie – Aurelia Rînjea) – aproape în spirit de haiku;  „Văzduhul de fericire plânge”  (Dansul ploii – Mihaela CD);..„Iubirea ṣi credința sunt valori / Ce fac senin chiar dacă plouă!” (Împărăție – Mihaela CD); Depărtarea / Se măsoară în dor” (Femeia în mov –Aurelia Rînjea). Altele sunt de o candoare înduioșătoare: „În ghiozdanul cu vrăbii, / Adun mereu câte-un suspin. / Apusuri reci / Cu dor de copilărie…” (Dor de casă – Aurelia Rînjea); „Pe prispă, / Tremură dorul / Desculţ”; „Libertatea unei femei / Se măsoară în singurătate” (Adevăr – Aurelia Rînjea).

Dorul din suflet  pentru pǎrintele plecat al  Mihaelei CD  o arde mistuitor precum focul: „Doar stau, mă uit pierdut la șemineu / Cum arde-o flacără galben-albastră / Și gându-mi zboară către tatăl meu / Deși-i plecat, îl văd parcă-n fereastră… / Că vine-acum Crăciunul mă apasă / Iar el mi-apare-n gând instantaneu / Îl văd șezând ca alteori cu noi la masa / Mi-e dor nespus și sufletul mi-e greu…”…”Curând visul cel treaz mi se destramă / Văd flacăra acum, nu-l văd pe tatăl meu / A dispărut precum dispare o reclamă / Doar stau, mă uit pierdut la șemineu…” (Dorul din șemineu – Mihaela CD).

Dorul de copilărie e și mai arzător, resimțit acut de cele două poete: „Ieri, mi-am văzut copilăria. / Stătea în drum, fluturând / Batista parfumată, / Cu aromă de bomboane, / Cu genunchii juliți. / Fluiera la o frunză de dud. / Aduna în poala timpului / Corcodușe și rozmarin. / Se juca în apa Slănicului, / Singură și desculță, / Prin arșița aprinsă a verii, / Prin poienile primăverii, / După o măsea de ciută, / După o mură tăcută. / Juca țintarul șotronul, / Coarda și țurca, / Legănându-se în dulapul / De Paște. / Mi-a spus că știe că / Mi-e dor de ea, / Că se simte bine la mine / În suflet. / Mă iartă… / Că am crescut prea repede” (Am văzut-o – Aurelia Rînjea). Aici este pitită bine, întreaga copilărie, care iese de multe ori, te trage de mânecă și-și cere drepturile legitime.

Și, izvorând din cealaltă ființă: „Copilăria-i clinchet ṣi-i surâs / Este inocență pură neatinsă / Şi-i floarea albă prinsă-n râs / Cu boarea candidă nestinsă / E pas mic timid de brotăcel / Ce sufletul strâns îl înfioară / Firavul gângurit de bobocel / Mângâind auzul prima oarǎ / Copilǎria-i un dar neprețuit / Şi-un gingaş sunet de vioarǎ / O buburuzǎ cu cerc smǎlțuit / Ce zboarǎ în vǎzduh uşoarǎ!” (Copilăria dar neprețuit – Mihaela CD).

Și totuși, acestea nu sunt poezii nostalgice, sunt mai curând mângâietoare, alinătoare, poetele acceptând trecerea timpului pe care încearcă să-l facă prieten. Nici pierderea celui dintâi paradis, cel al copilăriei nu este motiv de tristețe, pentru că îl poate readuce acasă, prin versuri, ceea ce s-a și întâmplat, de mai multe ori. Trăirea  în tihna familiei înseamnă și ea o a doua copilărie. Apoi, fotografiile ce au imortalizat copilăria în diversele ei ipostaze, cu toate stângăciile și îndrăznelile ei, sunt mărturii, dovezi incontestabile că am existat pe acest pământ. Este vorba de evocarea unui timp ferice când totul era posibil.

Se spune că fiecare om are ascuns, într-un colțișor de suflet, un tezaur păstrat intact la care se întoarce de câte ori i se face dor de curat și de frumos. În leagănul copilăriei sale, poeta Aurelia Rînjea a descoperit Raiul Poeziei: „În leagănul copilăriei / Am descoperit Cuvântul. / Un ținut de Rai dăruit / De Dumnezeu întru iubire” (O lume de dor – Aurelia Rînjea).

Dar și de țară, așa cum simte poeta Mihaela CD, plecată de mai mult timp din România, dar purtându-și cu ea, ca pe o traistă cu diamante, doinele, baladele, întreg tezaurul folcloric care a reprezentat din totdeauna specificul țării: „Frunzuliță verde de dor / Zburdǎ gândul călător / Peste oceane, peste mări / Peste ale timpului zări / Undeva, printre Carpați / O căsuță-i cu mulți frați / De-acolo-am plecat ṣi eu / Cu speranță-n Dumnezeu / Am umblat în lung şi-n lat / Dor de casă am adunat / Că oriunde mergi în lume / Românie nu-i poți spune. / Dor de mamă şi de tată Şi de tot ce-a fost odată / Dor de floarea timpurie / Dor de-a mea copilărie / Şi de munți şi de câmpie / Dor de frunza arămie / Şi de sfânta noastră glie / Dor de draga Românie!” (Dor de draga Românie – horǎ – ritm popular – Mihaela CD).

Perpetuarea acestor stări fericitoare, te face să te simți viu, să nu te lași înfrânt de nici o piedică și să-ți păstrezi sufletul curat, la orice vârstă. Multe și adânci sunt dorurile omului. Dintre toate, dorul de Mamă și de Patrie constituie pecetea ființei, temeiul ei și semnătura de neșters a Timpului. Imprimată ca un sigiliu rămâne Credința, alături de celelalte virtuți: Speranța și Iubirea.

Poeta Aurelia Rînjea recunoaște că toate neliniștile și căutările sale nu au ajutat-o prea mult, dar s-a regăsit în Poezie, singurul tărâm care i-a adus pacea dorită și echilibrul, „într-o liniște sfântă” (O lume nouă – Aurelia Rînjea).

Mihaela CD vede țara și casa, ca pe o ”Împărăție’‘ în care ne-am așezat, animați de virtuțile Credinței și Iubirii, fiecare după rostul său și lăsând-o moștenire urmașilor: „Venit-am în această împărăție / Să o populăm ṣi să o stăpânim / Înțelepciunea să ne fie bogăție / Ş-apoi cu veṣnicie s-o plătim / Căci nu există nici o îndoială / C-avem ṣi-un rost pe pământ / Să îmbrăcăm a vieții croială / Dăruind la rându-ne un gând / Lăsa-vom în urmă moṣtenire / Învățături și luminate scriituri / Noilor generații le fie prevenire / Şi busolă, în a’ vieții labirinturi. / Prin viață găsim multe comori / Pe la final contează doar două / Iubirea ṣi credința sunt valori / Ce fac senin chiar dacă plouă! (Mihaela CD – Împărăție).

Regăsirea în Poezie prilejuiește acestor două autoare mulțumirea de a fi acasă, loc de unde nu au plecat niciodată. Dorul lor se manifestă îndeosebi în sărbătorile petrecute în familie. Ele nu uită să pomenească obiceiurile de acasă.

Pentru Aurelia Rînjea dorul se manifestă și în acest fel. „În grădina mea, de la țară, / Merii au nume de oameni. / Stau de vorbă cu ei, / Tămăduindu-mi dorul. / Apa Slănicului / Îmi așează cuvintele / Pe cruce. / Cerbii urcă dealul / Cu povârnișul agale, / Cu gândurile mele înaripate, / Ispitite de cuvintele / Ce zboară printre heruvimi / Și file întoarse. / Le rostesc numele la fiecare, / În Liturghia de iarbă, / Care mă duce / Într-o zidire de suflet, / Oglindindu-se căprioara / Nebăută, din mine, / În roua de mir, / Să-și vadă chipul, / Să le vadă chipul… într-o… Singurătate de sare” (Aurelia Rînjea – Nume). Rezonanța cu natura îi aduce, pe lângă liniște și bunăstare sufletească și inspirație. De acolo pornesc și gândurile înaripate care devin Poezie.

Cu nimic mai prejos, amintirile Mihaelei CD, evocând vremurile de altădată, când cu toții se adunau în jurul mesei, prilej de apropiere, de discuții, de taină și de îndestulare trupească și sufletească, dar și de vise și planuri: „Cândva în jurul mesei adunați / Ne-mbucuram cu multe vise / Copiii de pe stradă, veri și frați / Ne împărțeam melodii nescrise / În casa de la țară ce-i plină de dor” (Masa-Mihaela CD), poeta pune ostoi dorurilor copilăriei și casei părintești. Cea care a fost cea mai fidelă martoră a clipelor fericite, acum rămase în amintiri și fotografii îngălbenite.

Aurelia Rînjea răspunde la rândul său, conștientă de faptul că: „Am adunat cărările / Şi depărtarea am adus-o / Aproape” .Da, Poezia are această proprietate, pe lângă altele asemenea: „Funiile de dor, / Din ploile toamnei, / Le-am împletit în cuvinte” (Aurelia Rînjea – Chemare).

În pofida clepsidrei prin care se preling secundele, Mihaela CD, își exprimă sentimentele de dor pentru tinerețe ṣi deplânge moartea naturii, trecerea rapidǎ a timpului „Afară mai tace o clipă / Și-adoarme un alt „TE ADOR” / Din vară făcut-am risipă / Și-ngheață în clipe de DOR / Clepsidra se-ntoarce zdrobită / Nisipu-i sfârșit și-necat / În marea de lacrimi scrobită / A frunzelor care-acum tac. / Se-ncinge un vifor pe-afară / Și mătură tot din culori / Zâmbetu-i trist, de ocară / Verdele plânge-n ninsori. / Tăcere-i în albul ce vine / Decolorând vesele culori / Tristețea de mână se ține / Cu clipe ce tac deseori” (Clepsidra zdrobită – Mihaela CD).

Nu numai poetele își caută poemele, ci și invers, poemele își caută autorul, de neconfundat, așa cum de neconfundat sunt și sentimentele: „Poeme despletite / Prin fânul necosit / Mă caută. / Mi-e dor de dimineţi, / Din galben de gutui, / De frunzarul ce mă strigă / Cu şoapte de poveste, / De braţele grădinii / Ce mă cuprind / Cu îngerii ce m-au iubit!” Astfel încât, exclamă: „De-atâta dor… am învăţat / Să respir prin cuvinte!” (Am învățat – Aurelia Rînjea).

Stilul Aureliei Rînjea este cât se poate de simplu și accesibil, eufonic și ritmic, chiar dacă nu este vers clasic, făcând plăcută și ușoară lectura, precum sunetele ce zboară pe portativ, într-un menuet de Anna Magdalena Bach. Iar cuvintele iau forma inimii tinere a iubitorului de poezie. Dragostea ia chip de rugăciune și de smerenie: „Te văd, cum ţii / Amintirile strâns, / Cu mâinile speriate, / Să nu-ţi scape îmbrăţişarea / În care te-ai pierdut… / Şi ţi-a plăcut. / Într-o muzică de Puccini, / Când soarele cobora / În povestea noastră / Şi am rămas acolo, / Cu vrăbii cu tot, / Printre licurici şi cuvintele, / Care stăteau la priveghi / De iarbă, / În frigul grădinii, / În pârjolul inimii, / Prin sufletul cu încălţările rupte. / Şi tu mă tăceai / În liniştea mea… / Şi mă iubeai ca un bărbat copt, / Până când Dumnezeu / A coborât de pe dealuri / Şi ne-a luat de mână” (În aceeași casă – Aurelia Rînjea).

Și, la fel de frumoasă, poezia Mihaelei CD: „La malul mării într-o seară / Iubire veșnică ei și-au jurat / Dragostea tainică de-o vară / Înfiripată-n sufletul curat / S-au cunoscut din întâmplare / Și s-au îndrăgostit pe loc / Poveste de iubire-ntr-o suflare / Ce o găsești numai de ai noroc / Ei din petale gingașe de floare / Iubirea lor și-au scris pe litoral / Intens în clipe pline de culoare / Au savurat trăirile atemporal / Venit-a însă și valul care, / Necruțător, înscrisul a spălat / Lăsând doar o urmă de sare / Pe malul lor atât de adulat / De-atunci se-ntorc în fiecare an / Să caute fiorii de adâncǎ trăire / Și dragostea cântată de ocean / În șoapte și jurăminte de iubire” (Jurăminte de iubire – Mihaela CD).

De multe ori, cuvintele devin de prisos, iar atunci se nasc sunetele tăcerii. Autoarea Aurelia Rînjea și-a găsit rostul, menirea în creație: „Te descoperi tot mai mult / Întru spirit, / În singurătatea / Care devine câmp roditor, / Viaţa măsurându-se / În gânduri curate, / Şi în acte de creaţie” (Adevăr). Ea se apără de toate ispitele prin Poezie și trece peste încercări cu fruntea sus, pentru că a înțeles efectul ei taumaturgic: „Doar tu, Poezie, / Poți restabili tăcerea / Peste hazardul lumii, / Poți schimba mentalități, / Poți fi un panaceu / În aceste vremuri bizare / Și întunecate, / Poți aduce lumina, / Într-o ascensiune / A descoperirii de sine!” (Doar ea – Aurelia Rînjea). Și tot Poezia devine pentru ea, un acoperiș pentru rugă.

Iar pentru Mihaela CD, poezia are în componență, bucăți din sufletul ei: „Dăruind clipe am oferit sori / Ce-au luminat universuri nocturne / Dăruind clipe au disipat nori / Care înnegurau vieți taciturne / Dăruind clipe am dat zâmbete / Și lacrimile de pe obraji am șters / Dăruind clipe am scris cântece / Care fericire au adus din mers / Dăruind clipe am creat raze / De bucurii ce ne-au strălucit intens / Dăruind clipe s-au născut oaze / De slove ce-s așezate-n unic vers / Dăruind clipe, eu am dăruit / Mici bucățele din sufletul meu!” (Dăruind clipe – Mihaela CD).

Iubirea rodește în cuvinte și sintagme inedite care exprimă trăirile acestor poete. De notat că trăirile sunt adeseori, atemporale și aspațiale. Iubirea se găsește în sunet și în cuvânt, pretutindeni: „Te-am aşteptat într-un poem, / La margine de rai. / Mereu aceeaşi poveste” (Mi-am dorit – Aurelia Rînjea).

Și tot despre iubire, Mihaela CD: „Întreabǎ luna dacǎ-ți poate spune / Cât de intens, noi doi ne adoram / Şi câte ṣoapte pline de afecțiune / Ne-a auzit când înflǎcǎrați eram / Întreabǎ marea, de-ți poate spune / De câte ori, în sǎrut ne evaporam / Câte valuri ne-au trecut prin dune / Atunci, când de amor ne înfioram / Întreabǎ vântul, el îți poate spune / Câte cuvinte înmiresmate a purtat / Şi din silabe, a reuṣit timid s-adune / Buchetul dorului ce iar l-a repurtat” (Mihaela CD – Buchetul dorului).

De orice natură ar fi, iubirea e menită să aducă bucurie, fericire, împlinire și uneori, păreri de rău, regrete și motive de tristețe. Toate trec prin filtrul interior al autoarelor și sunt transfigurate în vers. Și iată cum arată această transfigurare, în viziunea Aureliei Rînjea: „Iubirea mea te privea / Desculță. / Dorul aștepta la poartă / Sperând să te vadă. / Și acum te caut în cerneala / Cu dor de fila albă… / Un dor imaculat, / Care stăruie în mine, / Până o să devii Poezie!” (Vinovată).Secretul Aureliei Rînjea este următorul, mărturisit public chiar de ea: „Scriu poezii. / De fapt, / Poezia mă scrie” (Flori de sare).

Mihaela CD vede poezia ca pe o „Bucurie împǎrțitǎ” sau împărtășită, pentru că dacă nu ar fi așa, nu ar avea ecou: „Azi inima-mi este-n sǎrbǎtoare / Şi la toţi aṣ vrea sǎ dau un spic / Din fericirea ce-mi e ṣezǎtoare / Vǎ-mpǎrţesc tuturor pic cu pic / Şi din versurile mele adunate / Ce-mi sunt simţǎminte ṣi trǎiri / Aṣ vrea ca bucǎţele minunate / Sǎ poatǎ sǎ pǎtrundǎ în simțiri / Vǎ dǎruiesc cu drag azi poezii / Ce-s inimioare-n roṣu colorate / Realitǎți, gânduri, vise, fantezii / Aṣteaptǎ sǎ fie de voi explorate / Şi celor ce sunteți în depǎrtare / Prin poṣtă rime de dor vǎ trimit / Sunetul versului vǎ fie-ncântare / Şi-n suflete, darul vǎ fie primit” (Bucurie împărțită – Mihaela CD).

 

 

Uneori, iubirea se confundă cu poezia și invers, dar este o stare de necesitate perpetuă. Și aici întâlnim cea mai frumoasă definiție a Poeziei: „Cred că tu, Poezie, ești… / O lacrimă a lui Dumnezeu, / Care i-a lunecat pe obraz, / Atunci când şi-a privit Creaţia, / Uimit de perfecţiunea ei… / Sau poate atunci, la începuturi / Te-ai scăldat în lacrima Lui, / Care ţi-a dat frumuseţea Intrinsecă și magia. / O stare fundamentală, / În care cuvintele / Prind rădăcini şi muguri, / Acolo unde material / Se topeşte în conştiinţă / Şi se deschide o poartă. / Curgere de dor în lumină, / Spunere în alb, în tonuri / De gri, în roşu sau violet. / O bucurie atât de necesară… / Acolo, în inima noastră, / Este esenţa vieţii. / Acolo trebuie să trăim, / Cu mintea topită în inimă, / În Casa lui Dumnezeu, / Care este şi Casa Poeziei!” (Casa noastră – Aurelia Rînjea).Drept pentru care, autoarea spune:  „Ştii că am nevoie de tine, / Poezie ca o Iubire! / Iubire ca o Poezie!” (Ca o poezie – Aurelia Rînjea). Dar, de fapt, Poezia este însuși sufletul poetei, starea ei de ființă. Și aici nu putem să nu ne amintim versurile lui Nichita Stănescu: „O, voi prieteni, / Poezia nu este lacrimă / Ea este însuși plânsul / Plânsul unui ochi nenăscut / Lacrima ochiului celui care trebuia să fie frumos / Lacrima ochiului celui care trebuia să fie fericit”.

Ar fi extrem de multe cuvinte de spus despre poeziile acestor autoare. În cărțile lor de poezii editate și-au dezvăluit sufletul. Poezia care e în afara și înăuntrul tuturor lucrurilor și ființelor face parte din natura lor, numai trebuie s-o descoperi.

Asumată ca pe un dar, în egalǎ mǎsurǎ, de către cele douǎ  autoare,  Poezia este formatǎ  din ” Muguri de licăriri nepământene ”(Cuibul Cuvintelor-Mihaela CD) care ”S-aṣeazǎ versuri care vin în dar /Și curg, când zeii se adună”(Când zeii se adună-Mihaela CD) un dar celest, care-ți conferă dreptul la nemurire. Și de aici dorința: „Vreau să scriu / O poezie a Poeziei, / S-o înțeleagă și cei din Cer / Și cei de pe Pământ!” (Dar cosmic – Aurelia Rînjea).Și dacă Aurelia Rînjea se autointitulează „profesoară de dragoste”, nu e greșit să spunem că ea este profesoară de Credință, Speranță și Iubire, profesoară de virtuți teologale, pe care le propovăduiește prin tot ce scrie și face, în acest veac ateu până la risipire. E nevoie de astfel de spirite care să trezească din adormire sufletele moleșite.

Un astfel de glas de stentor, care să transmită și să aclame Cuvântul lui Dumnezeu ne este prezentat de Mihaela CD: „Născând în insomnii versete-n stol / El arde pe altarul veșniciei / Tot zgândărind același trist bemol / Se descompune-n fața josniciei / Suferă de clevetiri dușmane / Ce l-au adus în pragul nebuniei / Vechi ṣi sfinte simfonii umane / Îl recompun pe soclul vredniciei / C-atât îi este dat și este-al lui / Pudrări celeste pe măiastra-i pană / Bătute-n nestemate de-al său cui / Ce-s sângerări acoperind o rană / Acesta e poetul cu-al său har / Primind dar valoros de libertate / Ce luptă folosind divinul par / Al slovelor sclipind de bunătate” (Acesta e poetul – Mihaela CD).

Mama și Patria alături de Iubire, sunt reperele principale din poezia acestor poete. Lor le sunt dedicate cele mai frumoase gânduri și simțiri. Așa cum ar trebui să facă orice creator, fie de poezie, fie de proză. Bogăția mijloacelor de expresie, ideile clare, stilul format demult, odată cu primele cărți editate, fac din aceste autoare, voci distincte în poezia de astăzi.

Împletite ori despletite, dorurile poetice ale autoarelor leagă inimile celor însetați și înflămânziți de frumos și bine, fiind unul din mijloacele cele mai eficiente de apostolat al Cuvântului veșnic.Dincolo de sensibilitatea și carisma acestora însă, se află și privirea lucidă, însetată de adevăr, a omului care a fost menit să trăiască și să transmită sentimente patriotice, dragoste de neam și de grai, calități pe care le-au exercitat întreaga viață prin creația lor.

Durerile neamului nu au ocolit sufletele lor și au pătruns adânc, prin uneltele specifice cuvântului poetic reușind să le facă auzite și simțite și de alții.

Cartea dispune de un bogat aparat critic și referențial, pentru mai buna cunoaștere a acestor personalități ale scrisului românesc, care și-au închinat întreaga viață împărtășirii trăirilor proprii pentru educația copiilor, tineretului și oamenilor de orice vârstă și care ne duc faima culturii și  țării, în cele mai îndepărtate ținuturi.

O oază, nu de verdeață și ochiuri de apă, ci de sensibilitate și iubire, unde, cu ajutorul poeziei, te refugiezi ca să poți visa lumea, așa cum ți-ai închipuit-o mereu. Aceasta este cartea DORUL CUVINTELOR semnată de  cele două prestigioase autoare, care se înrudesc spiritual, rezonează perfect, prin empatie, trăire, talent și sensibilitate. Dorul lasă loc destul visării unde se pot regăsi, cu toată distanța care desparte continentele. Poezia oceanului este scrisă însă, în aceeași limbă, pentru că au în comun, aceeași Patrie. Toate valorile neamului sunt respectate și puse pe primul plan, alături de iubirea pentru Divinitate, semn că poezia transcende peste pământuri, ape și ceruri, ajungând până la noi. La rândul său, inițiatoarea acestei generoase oferte, Mihaela CD, posesoarea unei extrem de bogate biografii literare, autoare a 18 cărți, are meritul incontestabil de a pune în lumină personalități ale neamului românesc, apte să ne reprezinte din punct de vedere al culturii și artei, astfel ca acestea să facă să dispară orice graniță, ceea ce nu e puțin, dimpotrivă.

CEZARINA ADAMESCU

Critic literar

 

Dorul cuvintelor – ebook demo

Volumul cuprinde 250 de pagini 

Editura Globart Universum Montreal 2024

Cuvântul editorului: Johnny Ciatlos Deak 

Cuvânt înainte: Liliana Moldovan

Prefața: AL FLORIN TENE

Postfață: Cezarina Adamescu 

Cuvânt de încheiere: Victor Manole

Cv literar  Aurelia Rinjea 

Cv literar Mihaela CD