DOUĂ RECENZII ȘI O SINGURĂ CARTE

Liliana Moldovan

O altfel de recenzie la „Litanii pentru inima surdă”

Slăbit  de dor de viață

 și de ardoarea iubirii, grav rănit,

poetul se ia la ceartă cu moartea

 și o invocă scriind.

Iar când vorbește despre moarte,

 în solitudinea inimii retras,

cel care scrie se desparte de chipul mamei,

de visul tinereții  și dă alegerilor glas.

Apoi, cu gând născut în ceața vieții,

alege un „cântec de dragoste rănit”

să îi alunge flamura tristeții

și somnul de pe chipul ostoit.

E lungă agonia așteptării

și scurtă calea către Dumnezeu.

E tristă și nevrednică imaginea iubirii

iar zorii zilei se strecoară tot mai greu.

Cu testamentul inimii în plame

și cu speranța în priviri

izvorul creației sale nu doarme

chiar dacă moartea

îi face vizite, poetului, deplin.

Și de așteaptă, cu alb în suflet,

moartea, după un ram de viață să apară,

poetu-i dus, în carte

și-n versuri grabnic el declamă.

Pe foaia albă scrie,

acolo „unde moartea n-are loc”,

acolo unde-aude, a mamei dragi, povață,

Așa e! Îi dă măicuței sale a versului cinstire

„şi-un pocal cu vorbe” închină „pentru miruire”.

Străin de mersul greu al lumii,

din frumusețea unui zâmbet alungat,

se-nchide într-un poem,

 bărbatul inspirat,

când „grea îi e  simţirea poposită-n vis”.

Cu „pasul mai aproape de-un popas de cer”

își pune, poetul Roșiianu,

peste privire

„franjuri grei de fum”

și blestemă a sorții șoaptă

apoi își amintește

că viața este

„un biet popas în sângele durut”.

Durerea așteptării o deșartă-n versuri,

puse-n raft clasic de cuvânt.

Îi este testamentul redactat,

pe înserate,

mustit de amintiri.

Fără de sens

își simte, grea, plecarea

din lacrimi plumburii coboară lin în vers.

Toamnele vieții lui se fac,

 mai rar, senine

iar tâmplele-i,

de-al zilei drum, îmbătrânesc timid.

Ioan Roșianu e poetul

ce dă vieții sensul netihnit.

Din când în când,

ca lupul cu tinerețea în priviri,

tresare.

Pe trup de petrecutele-i iubiri înnebunit,

culege însă albul „ca ultimă redută”

și se predă iubirii „fără margini”

și dorului fără sfârșit.

Mai stă și cugetă poetul,

a lumii taină nu-l va părăsi.

Și-n „crucea zilei” n-o să moară încă.

Pe Charon păcălindu-l,

corabia creației o să îl poarte înapoi

spre viață.

Și va ajunge,

 al său „pocal cu vorbe pentru miruire”,

imagine într-o pagină de carte,

Se încheie, astfel, mersul lin al cărții,

mai trist, sau mai desculț de bucurii.

Cu har divin, Ioan Roșiianu,

se îngemănează-n  introspecții,

și se descrie-n poezii :

„Am să mă mai trezesc cu gândul

și-am să mai strig la infinit

eu am un frate doar în vântul

ce-ntotdeuana m-a rănit

 

a fost frumos c-așa e scrisul

a fost frumos că m-a durul

dar nu am fost nicicând supusul

unui cuvânt de moarte ceruit”     

Așa spune-n litanie poetul,

de actul săvârșirii obosit!

Liliana Moldovan

Litanii printre viață și  moarte

 

          În volumul de versuri „Litanii pentru inima surdă” poetul, Ioan Romeo Roșiianu, face o excepțională demontrație lirică referitoare la o eternă problemă existențială, și anume, relația creatorului de artă cu moartea.

Înzestrat cu nemăsurat talent, acesta resimte chemarea neființei ca pe o grea povară și invocă forța cuvintelor, convins fiind, că numai izvorul creației îl mai poate elibera de păcate, ghidându-i lacrimile, atent și cu migală, spre „marea cea mare” a poeziei universale.

Desigur, atașamentul – pe care îl dezvoltă în fața constatării că în definitiv, nu e niciodată „pregătit pentru murire” – nu se poate naște decât într-un univers existențial dominat de solitudine și alienare.

Însingurarea, provocată de fenomenul trecerii anilor, este resimțită de poet ca un fel de pedeapsă, dată de soartă, fiindcă a iubit prea mult și prea intens, fiindcă a gândit prea tainic și profund.

          Adânc șlefuite de tainele vieții, poeziile, din carte, dezvăluie un soi de indignare liric asumată, revolta poetului luând forma unor versuri puse merituos în matca stilului clasic al creației literare. Atunci când se exprimă în rime încrucișate și atunci când frământările poetului se deșartă în vers, revolta lui devine mai domoală, ceața obsesiilor se pierde într-o palidă lumină iar inima își potolește, ca prin magie, furiosul glas.

Emoțiile se alintă, la rândul lor, mai întâi în poemele: „Cântec pentru Mama”, „Să mă ierți, măicuță”.

Poeziile de la începutul volumului, cele în care scriitorul își exprimă prețuirea și dorul față de femeia cu chip de înger care i-a dat viață și l-a crescut, accetuează senzația de însingurare și deșertăciune resimțite de eului liric.  

          Acompaniat de amintiri, sărac în așteptări, înghiontit de inoportune tristeți și oarecum umilit de semnele trecerii anilor, poetul simte că locul lui în lume și-a pierdut energia tinereții iar iubirile trecute i-au răvășit culoarea vieții și s-au pierdut în alb.

Un alb al liniștii de pe tâmplele gândirii, un alb al resemnării în fața trecutelor iubiri.

„albul meu e mijloc de înalt

albul tău e mijloc de genune

după alb și cerurile scald

amintiri prin margine de lume” („Albul meu, albul tău”)

          Albul iubirii, în loc să îi fie a trupului mireasă, e doar o urmă palidă de amintiri, de neîmplinite gânduri și neatinse doruri.

Regăsim în poeziile lui Ion Romeo Roșiianu, un alb al existenței înțelepte.

E limpezinea inimii care rezistă în noaptea vieții, e albul luminii cu care poetul încearcă să dreagă tăișul nedreptății, e albul din privirea bărbatului ce a-nțeles „că dusu-i calea sa”.

          Deși, uneori pare că se resemnează și că  se ascunde „în liniștea din vers”, Roșiianu recunoaște că „nu merită liniști și-nchinare” și, chiar dacă a încercat să moară de mai multe ori, acesta intuiește că mai are multe povești de spus.

Răstignit în zarea vieții, scriitorul ciocnește pocaluri de lumină.  Și, chiar de se rănește în marginile unor umbre ascuțite, acesta stă, tace și scrie:

„plânge timpul că l-am păcălit cumva

am trăit deja prea multe taine

mama mea și-n zâmbete purta

frumuseți de dincolo de haine

plânge glodul că n-o să-l mai calc

dorul o să sufere de dor

jur că de-astă dată n-am să-ncalc

că în drum spre moarte am să mor.” („(De)Plângere”)

          Acceptă, mai apoi, faptul că „moartea-i devreme goală și pustie”, îl invocă pe Dumnezeu și inițiază dialoguri neconvenționale cu îngerii:

„eu le-am zis la îngeri că-i aproape

ceasul adormirii mele

și că ar putea deja să-mi sape

groapa nemuririi-n stele.” („Eu le-am spus la îngeri”).

          Spusele poetului, citim în alte poeme din carte, sunt  curtate  de  insistente îndoieli. 

Deseori, autorul are impresia că „strigă-n pustiu”. „Spovedaniile sunt”, și ele, „inutile”, nevrednice îi sunt poetului și amintirile iubirii iar timpul pare înțepenit în clepsidra memuririi.

Cu toate acestea, salvarea din tenebrele îndoielilor adânci,  vine dinspre poeziile cuprinse în palmele sufletului sensibil de poet, devenite, între timp, micro-testamente ale inimii.

          În concluzie, așezate în veșnicia lecturilor din viitor, poemele din acest fascinant volum impresionează prin dramatismul mesajelor desferecate-n vers.

Autorul lor apare ca un maestru al genului clasic, ce se ghidează după o arhitectură lirică fidelă regulilor specifice prozodiei tradiționale.

Stilul de adresare este direct și sincer, bazat pe o halucinantă scenografie lingvistică, inventată Ioan Romeo Roșiianu, pentru a susține și a găsi răspunsuri la două dintre universalele teme de meditație  care au trezit interesul oamenilor din timpuri străvechi : iubirea și moartea.

Situat în punctul central dintre aceste două borne existențiale (iubirea și chemarea spre neființă) poetul își dezvăluie dimensiunea profund umană.

Domnia sa nu își oclutează sentimentele și nu își „încriptează” gândurile.

Le conferă, însă, o dimensiune metaforică, originală și pură, mângâind paginile cărții, numită „Litanii pentru inima surdă”, cu lumina geniului său literar.

Liliana Moldovan