Lucia-Elena Locusteanu-cronica-,,EXILAT ÎN CÂMPIILE ELISEE”

,,EXILAT ÎN CÂMPIILE ELISEE”

de
LIGIA BOCȘE

Prezentul volum, Exilat în Câm-
piile Elisee, de doamna Ligia Bocșe și

care se adresează deopotrivă, așa cum,

în dedicație, notează metaforic autoa-
rea, „Pentru oameni mici și mari”, pre-
supune, ca și în cazul poeziei ermetice

barbiene, o aplecare spre sursele mito-
logice pentru a-i putea descifra adân-
cile și multiplele semnificații filosofice,

adâncă putere de cuprindere a cuvin-
telor.

Exilat în Câmpiile Elisee este un
titlu-sintagmă metaforică, ce îndeamnă
cititorul la meditație asupra condiției
umane în Univers, în spațiu și timp,
pornind de la definirea, în mitologia
greacă și romană, a Câmpiilor Elisee
sau Elizee, drept tărâm paradisiac, de la capătul de Apus al lumii, situat
dincolo de fluviul Oceanus.
După Homer, Câmpiile Elisee e tărâmul în care ajungeau, după
moarte, atât eroii, cât și oamenii virtuoși și e asimilat, uneori, fie cu Insulele
Canare, fie chiar cu Insula Șerpilor, iar, după Pindar, cu Insula Celor
Fericiți, scăldată de apele râului Lethe = Uitare, avându-l în frunte pe
Cronos, fiind prezent și Orfeu, dar și Radamont – judecătorul care-i judecă
pe cei morți.

Dăruită cu mult har, Cartea, rezultat al unei profunde culturi și sen-
sibilități, se vrea o definire metaforică a vieții, a sufletului, a marilor

probleme, dileme existențiale, văzute dintr-o înaltă perspectivă filosofică,
prin prisma mitologică, invitându-ne la o adâncă meditație/ reflectare
asupra propriei noastre treceri prin lumină, prin timp.

De aceea aș recomanda cititorului, mai întâi, să deschidă, parcur-
gându-l, un „Dicționar de mitologie”, pentru a reîmprospăta memoria sau a

face cunoștință, după caz, cu personajele mitologice.

Cartea este prefațată cu un motto subtil, o sinteză a trăirilor revărsate
cu atâta talent în cuvânt: „Culoarea toamnei se naște din focul verii,
cuvântul din adânc de suflet sau din pustiu de gând…”
Compozițional, volumul este structurat în două părți, dar fiecare
creație are legătură cu cea din față, dat fiind că toate curg, legate printr-o
gamă variată de motive, ce sunt preluate și amplificate în creația următoare.
Prima parte – poezie modernă – sub forma unor maxime/ cugetări,
cuprinde metaforic: trecerea prin timp a valuri de generații, în care se
înscrie, inevitabil, și autoarea; cuprinde transformările date de tumultul
vieții, văzută ca un descântec, în care cunoașterea presupune dăruire, dar și
ca durere și jertfă, uneori, zadarnice, dar și ideea că viața devine „lacrimă”,
iar credința e privirea spre cer, e salvarea…
Poeziile vorbesc și de faptul că recunoștința e moartă sau a murit, că
viața e o rază de lumină ce cere empatie, iubire…, că viața e un joc cu
moartea, dar că viața, trecerea prin timp și lumina înving mereu, viața
mereu o ia de la început…
Volumul se deschide cu o schemă grafică – Arborele genealogic al
zeiței GEEA – element primordial, mama Zeilor, dar și personificare a

Pământului, element necesar pentru înțelegerea tematicii, a ordinii crea-
țiilor, dat fiind că paginile reprezintă metaforic drumul, calea vieții, cu

accentul pus pe bogăția și lumina sufletului, iar Iubirea este aripa dăruită de
Dumnezeu sufletului… și dacă nu este împlinit, „Sufletul doare mai rău
decât toate oasele la un loc”, după cum afirma Ileana Vulpescu.
Personajele din mitologia greacă, devenite Eul liric, transpuse în
metafore revelatorii, vorbesc în paginile cărții despre suflet, trăiri, vorbesc
despre viață și moarte, împliniri și dezamăgiri, despre capcanele trecerii

noastre prin timp, prin lumină, buchet de idei din care putem, analizându-
ne, să contribuim efectiv la derularea destinului, la evoluție și involuție…

 

Cele mai multe poezii au ca titlu nume mitologice. Prima poezie e cea
cu titlul Geea, vorbindu-ne, poate, de nașterea vieții, marcată de timp:
„Geea/ Mama tuturor…/ (…) /Se prelinge,/ mereu în început netors”. Geea e
personificarea sufletului uman, dar și simbol al înțelegerii și neînțelegerii
dintre două ființe.
Poezia Psihe e o artă poetică ce definește metaforic sufletul. Când e
împlinit, când iubește, sufletul cântă, atinge „lumina”: „Sunetele se înălțau”
(…) „Știa, simțea, trăia.” (…) „Timpul părea de prisos, înceta să mai existe”
(…) „Ajungea singurul martor – Lumina”… Ultimul vers: „Lumina… Licărea
sfioasă prin ochiul de fereastră” structurează imaginea metaforică a vieții,
văzută ca formă de cunoaștere, o infimă descifrare a tainelor Universului.

Motivele: al cântecului, al luminii, al ochiului, întărit de cel al ferestrei
– definesc sufletul și viața și iubirea, chiar și cunoașterea. Definesc viața

drept „Lumină” – „cunoașterea” – o infimă descifrare a tainelor Universu-
lui, al universului vieții, sufletul/ viața sunt văzute și prin sintagma-meta-
foră revelatoare „Licărirea sfioasă”… În fond, totul presupune/ cere cu-
noaștere.

E un amestec între Psihe – sufletul ca principiu al vieții și Psyche –
simbol al vieții intime, prin care viața – trăire îmbrăcată în iubire – e văzută
ca o simbioză între elemente opuse.

Hefaistos în deșert prezintă metaforic tristețea, poate chiar și drama ne-
împlinirii datorate, poate, și neputinței societății de a percepe marile valori:

„Făurise pentru toți, durase eternitatea prin mâinile lui și acum, singur, la
umbra amărăciunii, suferea de sete”.
Rămâne prezentă „setea” – năzuința, efortul creator, care-i readuce
liniștea, împăcarea cu sine, cu semenii: „O picătură se prelinse pe frunte/
Popasul îi redase tihna.” „Popasul” ar putea semnifica și ideea înțelegerii, a
acceptării destinului.
Venera cuprinde ambele accepțiuni, depinde de accentul pe care
cititorul îl preferă: cel al zeiței cu toată încărcătura semantică, sau cel al
verbelor „a cinsti”, „a venera” frumusețea, farmecul vieții, uneori umbrit
sau neînțeles în desăvârșirea lui, pentru că, de cele mai multe ori, vieții, ca și

sufletului, fie nu-i deslușim menirea sau valurile, capcanele, fie nu-i per-
cepem frumusețea, unicitatea, deoarece viața, ca și sufletul, e o „oglindă”

sau o „oglindire” a propriilor trăiri, capacități de înțelegere, viziuni: „În
unduiri de mare, se arăta chipul mișcător, schimonosit în stropi de sare./
Părinte Zeu, unde-mi e desăvârșirea?/ – Venero, nu-i oglinda ta!”
Între adevăruri aduce din nou motivul oglinzii, dar al oglinzii întoarse
de Midas: „Midas întoarse oglinda. Era urât”. Versurile ascund într-o

adâncă metaforă, ca cea a „găurii făcută în pământ din nevoia de a îm-
părtăși, striga cuiva secretul urechilor de măgar” ale lui Midas, aceea că

adevărul deranjează, supără, doare și, pentru cei mai mulți, e și greu de
acceptat. Și totuși, e înălțător și te face fericit curajul sau demnitatea de a-l

accepta, ca și Midas, care „Privea adevărul lui./ Midas era fericit”, confe-
rindu-i astfel liniștea sufletească, împăcarea cu sine, înțelepciunea pozițio-
nată „între adevăruri”. Căci, adevărata frumusețe nu e cea pe care ne-o

arată oglinda, ci cea pe care o avem în suflet.
De fapt, despre înțelepciune vorbește metaforic și Înfrângerea Athenei –

zeița înțelepciunii, războinică și protectoare a artelor, a păcii și a mește-
șugarilor – cele ce aduc evoluția, dar și frumosul, drumul vieții: „Rodea

măslinul în urmă, sporind îndestularea” (…) / „îi așternea în zare calea.”
Heracles alege calea e un poem mai amplu, ca și drumul vieții sau al
civilizației în timp, simbol al forței, iscusinței, trasături atât de necesare în
trecerea noastră efemeră prin lumină, prin timp, pentru că viața e o

permanentă luptă cu sine, dar, mai ales, adesea, cu forțele nefaste, răufă-
cătoare, distructive ale naturii, nu numai ale celei umane. Lupta lui, de mic,

cu șerpii, potrivit mitologiei, ne trimite, parcă și la versurile lui Coșbuc: „O
luptă-i viața, deci te luptă. Cu dragoste de ea, cu dor.” (Lupta vieții).
Încercările la care a fost supus Heracles ne duc cu gândul și la cele ale
lui Harap-Alb din basmul lui Ion Creangă, încercări care, în cartea doamnei
Ligia Bocșe, ar putea reprezenta permanentele alegeri ale ființei umane în
trecerea prin timp, în fond, calea/ drumul vieții, alegeri nu întotdeauna
benefice, dacă nu e limpedea gândirea: „Heracles gândea/ Privea și cântărea
/ (…) / Cântărea calea, gândea…” Călători prin timp, călători prin gânduri,

căutăm, ca Heracles, cărarea, pierzându-ne pe noi înșine: „Călător în gân-
duri, prețăluind cărări, / pierduse ceva:/ pe el!”

Calea vieții presupune iubire. Fără iubire, trecerea prin timp e sau ar

fi searbădă. Nimic nu e mai sfânt, mai valoros ca „lumina sufletului”, lu-
mină ce-i dată de iubire, dacă nu – sufletul moare, ca și în Eros și Psihe –

iubirea și sufletul… „Murea Eros, / Fusese el doar haina sufletului?”. Dacă
iubirea e doar înveliș/ haină – sufletul moare?!
Volumul e trăire, trece prin lumină, prin timp, trăire revărsată în

cuvânt, „sensibilizat” într-o viziune inedită, mitologică, ce incită la medi-
tație asupra propriei noastre vieți, propunându-ne dese popasuri ca în Nu

sunt urmașa Evei, Castelul părăsit, Sine de Marte, În adevăr iubire sau Insula

lotofagilor – Insula Fericirii, visare, sau teamă de a depăși limitele, nehotă-
râre, sau pribegie, departe de civilizație, uitând de tot ce e legat de trecut, de

casă, de familie, poate, chiar de sine, sau, poate, căutare permanentă, ne-
sfârșită căutare: „Înzestratul Ulise visează/ Doar o clipă, căci teama îl răpuse

ca de fiecare dată. / Pribegea./ Să caute o cale din strânsoarea insulei…,/ Și
dacă o găsea?!”
Poeziile, de fapt, cugetări, maxime filosofice, ne poartă prin labirintul
vieții, prin „marea trecere”, de la nașterea trupului, până când Luntrașul îl

poartă spre alte zări, eliberând sufletul nemuritor, facilitându-i noi întru-
pări, îmbrăcând alte haine, continuând la nesfârșit drumul luminii: „Fiecare

răsărit…/ (…) / privea chipul Luntrașului” și, totuși, „La adăpost de isco-
diri…/ (…) / Grăiesc oracole…/ Și pânza se destramă”… „În labirintul unui

minotaur pribegea pasărea oarbă”…
Amalgam de trăiri, transpuse în cuvânt, definesc viața ca un motiv al

jertfei creatoare, ce presupune dăruire, efort, perseverență, deși, uneori, ai
impresia că totul e zădărnicie: „Își târa picioarele sângerânde de nisipul lipit
în sandale./ (…) / Atâtea sandale scufundate în mare, în van!”
Partea a doua cuprinde proză scurtă, de fapt, „calupuri metaforice”
ce vorbesc, în aceeași manieră filosofică, despre viață, despre cărăruile ei, în
scurgerea implacabilă a timpului, de condiția vitregă a omului superior – a
geniului în mijlocul mediocrității cenușii, de faptul că recunoștința a murit,
că totuși, adevărul triumfă prin jertfa de sine, că viața e un joc cu moartea,
dar mereu triumfă ca „o rază de lumină” și cere empatie… Viața e suflet, e
Doar un Cânt, e iubire…
Uneori și prea multă iubire poate ucide, când e jertfă creatoare –
„inima păsării se sparse în mii de cioburi”, pentru că a fost în mâna celor ce
nu prețuiesc, pentru că nu înțeleg frumosul… E zădărnicie?! Și totuși, în

Strop de rouă regăsim permanenta căutare, dorința de a cuprinde necu-
noscutul, de a avea mereu altceva… De aici și nemulțumirea, punte de

progres…

Strop de rouă e și sufletul și viața și clipa și puritatea, culoarea, varie-
tatea, diversitatea și e lumină, oglindă a sufletului, trăire tumultuoasă, dar

și Lacrimă. Lacrima e motiv atât al fericirii, cât și al durerii, motiv al mul-
tiplelor trăiri sufletești, e simbol al purității, puritate metamorfozată în Stea,

în „lumină caldă strălucind” ce adună în ea căldura sentimentelor… În
viziunea autoarei, viața e o floare, ideal ce prinde contur și culoare prin
jertfa de sine. Renunțarea, abandonul sau lipsa continuității unui vis sau al

unui ideal e un păcat ce duce la mânie, dezbinare, neant… Unicitate, gingă-
șie, noblețe adună în ea Floarea de colț. Nu e pentru oricine, ea fiind simbol al

trăirilor profunde, înălțătoare, al unei vieți închinate mărețelor idealuri,
presupunând efort creator, dar și jertfa înălțării: „cu palma spre Cer”.

În vastitatea Universului nu suntem decât un „fir de iarbă”, suflete-
pereche, ce prin nucleul familiei tradiționale, rămân forme permanente de

cunoaștere și de continuitate a vieții pe Pământ: „Două fire de iarbă
cununau două priviri!” Suntem Două fire de iarbă, care-și caută rostul vieții,
găsind-o doar în iubirea divină.

Mă opresc, lăsându-vă Dumneavoastră, Cititorule, bucuria descope-
ririi, descifrării multiplelor valențe cu care doamna Ligia Bocșe a îmbrăcat,

înveșmântat, înnobilat cuvântul. Lectură plăcută!

Lucia-Elena Locusteanu
Cluj-Napoca, 11 mai 2023