Lucia-Elena Locusteanu-„MELANCOLIE”

„MELANCOLIE” de LUCIAN BLAGA
,,Un vânt răzleț își șterge lacrimile reci
pe geamuri. Plouă.
Tristeți nedeslușite-mi vin, dar toată

durerea
ce-o simt n-o simt în mine,
în inimă,
în piept,

ci-n picurii de ploaie care curg.
Și altoită pe ființa mea imensa lume
cu toamna și cu seara ei
mă doare ca o rană.
Spre munți trec nori cu ugerele pline.

Și plouă.”

Poezia ,,MELANCOLIE”, de poetul luminii Lucian Blaga, face parte din
primul volum, ,,Poemele Luminii”, publicat în 1919, ca un dar făcut MARII
UNIRI, volum dominat de marile concepte existențiale: misterul, iubirea,
cunoașterea, natura, timpul și moartea, transpuse într-o poezie conceptuală,
meditativă, ce poate fi încadrată în modernism, cu implicații impresioniste
și expresioniste.
Marian Mincu, în ,,Lucian Blaga, Poezii”, Ed. Albatros, București, 1983,
relatează: ,,Poemele luminii conțin (…) toate elementele programului

expresionist: sentimentul absurdului, isteria vitalistă, exacerbarea nietzs-
cheeană a eului creator, retrăirea autentică a fondului mitic primitiv,

interiorizarea și spiritualizarea peisajului.” Poet liric prin excelență, Lucian
Blaga cultivă cu predilecție metaforele revelatorii, ce potențează misterul
existențial, versul liber cu metrică variabilă, redând astfel fluxul ideilor, ca și
frenezia trăirilor. ,,MELANCOLIE”, deși s-ar vrea pastel, e însă o meditație
filosofică, confesiune elegiacă, cu un titlu încărcat de multiple semnificații,
titlu – sinteză a unor trăiri profunde, trăsături ce încadrează poezia în genul

liric. Creând o atmosferă de meditație, de tristețe, dată de căderea necon-
tenită a ploii și nu numai, prin glasul Eului poetic, folosindu-se de imagi-
nilor artistice, realizate cu ajutorul figurilor de stil, epitetelor și tropilor,

poezia aparține genului liric confesiv. Ca pastel, aduce imaginea subiectivă
a toamnei, a unei toamne în care abundă ,,ploaia”, redată prin imaginile

motrico-vizualo-auditive, deci, sinestezice: ,,Spre munți trec nori cu ugerele

pline. / Și plouă.”, imagini ce ne trimit spre meditație asupra scurgerii im-
placabile a timpului, asupra imposibilității înfrângerii destinului…. E o

meditație filosofică elegiacă asupra scurgerii timpului, care-i trezește Eului
liric o profundă trăire a tristeții, transpusă-n durere, pe care însă o transferă
întregului Univers: ,,Tristeți nedeslușite-mi vin, dar toată / durerea / ce-o
simt n-o simt în mine, / în inimă, / în piept, / ci-n picurii de ploaie care
curg.” Are o structură compozițională simetrică, rotunjită, ce corespunde

succesiunii ipostazelor Eului liric, reflectate la raportul dintre sine și Uni-
vers, dintre sine, Timp și Destin:

MELANCOLIE
,,Un vânt răzleț”
(personificare metaforică)

,,își șterge” ,,lacrimile reci” ,,pe geamuri”

(vitregiile vieții / trăiri, sentimente)

,,Plouă.” ,,Și plouă.”
(motive ale (motive ale
scurgerii timpului) scurgerii timpului)

,,Tristeți nedeslușite”/ ,,durerea”
,,Și altoită pe ființa mea lumea imensă”

,,cu toamna” și ,,cu seara ei”

(metafore revelatorii ale vieții și morții,
ale scurgerii timpului,
hotar între viață și moarte, motiv al jertfei,
dar și al locului și al raportului eului liric

cu Universul)
,,mă doare ca o rană”
(comparație)
,,ce-o simt n-o simt în mine, /
în inimă, / în piept,”
(enumerație)
,,ci-n picurii de ploaie”
(antiteză)

,,Spre munți trec nori cu ugerile pline”
(teluric + cosmic + animal)
(imaginea metaforică a Universului)

Motivul ,,ploii” deschide și închide poezia într-o construcție si-
metrică, circulară, specifică liricii blagiene, încadrând motivele centrale

majore.
Structurată pe mai multe secvențe poetice, ,,MELANCOLIE” se
deschide cu personificarea metaforică a ,,vântului”, căruia îi mai alătură
un epitet apreciativ – ,,răzleț”. Sintagma metaforică revelatorie ,,Un vânt
răzleț” ar putea sugera tenebrele, trăirile întâmplătoare, inedite ale vieții în
scurgerea indiferentă, tacită, implacabilă a timpului…
Om și timp, ca forme de cunoaștere exteriorizată, sunt cuprinse în
metafora ,,ochiului”, aici ,,geamuri”: ,,Un vânt răzleț își șterge lacrimile
reci / pe geamuri. Plouă.” Această primă secvență poetică conturează, de la
început, o atmosferă apăsătoare, de tristețe, dată de căderea necontenită a
ploii, o altfel de trăire decât cea bacoviană, dat fiindcă trăirile eului liric
sunt transferate unui element al naturii, devenit posesorul zbuciumului
uman, poate al neputinței acestuia de a opri timpul.
Vântul personificat poate fi și un simplu element al naturii, element
specific speciei pastelului, în acord cu unele secvențele poetice.
Tristețea și durerea, sentimentele predominante ale următoarei
secvențe poetice, altoite pe Eul liric, se amplifică, prin transfer, elementelor
naturii, întregului Univers, timpului ireversibil, văzut metaforic în ,,picurii
de ploaie care curg.”

Sentimentul melancolic de tristețe, dată de trecerea timpului, e perce-
put hiperbolizat, printr-o largă comparație, anticipată de enumerația unor

metafore cu multiple trimiteri la stările sufletești difuze ale Eului liric
,,Tristeți nedeslușite-mi vin, dar toată / durerea / ce-o simt n-o simt în
mine, / în inimă, / în piept, / ci-n picurii de ploaie care curg.”
Enumerația, în tonalitate ascendentă: ,,în mine, / în inimă,/ în piept”,

este pusă în antiteză cu ,,picurii de ploaie care curg”, vers ce amplifică dra-
ma interioară – prin transfer la elementele naturii.

Natura, timpul, destinul își urmează cursul amplificând drama trăi-
rilor în a treia secvență poetică, când Eul liric simte tristețea ,,altoită pe

ființa mea imensa lume / cu toamna și cu seara ei / mă doare ca o rană.”

Comparația metaforică, din ultima secvență citată, întărește senti-
mentul dezolant al căderii necontenite a ploii, simbol al neputinței umane

de a opri timpul, de a înfrânge destinul implacabil, acela al scurgerii vieții
în moarte, în raport cu veșnicia naturii, Universului, sentiment amplificat
și de prezența cuvintelor, așezate într-o sintagmă metaforică: ,,toamna și
cu seara ei”.

Ultima secvență poetică, o concluzie, ce ia forma unei metafore re-
velatorii lărgite, adună, într-o formulă magică teluricul, cosmosul și ființa,

într-un cerc ce se rotește la infinit, după aceleași legi nepătrunse în stratul
de adâncime de cei trecători prin timp, folosind verbul la prezentul etern
,,trec”: ,,Spre munți trec nori cu ugerele pline.” / Și plouă.”.
Mărcile Eului liric sunt fie la persoana I – verbe și pronume: ,,simt”,

„mine”, încadrând poezia în lirica subiectiv-confesivă, fie la persoana a III-
a: ,,își șterge”, ,,trec”, fixând-o în lirica obiectivă, în acord cu tema – pen-
dularea între două universuri: cel uman – perisabil, trecător și cel al naturii

– veșnice și de nezdruncinat în curgerea implacabilă a timpului.

,,MELANCOLIE” de Lucian Blaga – poezie modernistă, de cu-
noaștere, intelectualizează emoțiile în planul limbajului poetic și prin

cultivarea metaforelor revelatorii, folosindu-se de multiplele semnificații
ale unor motive ca ,,toamna și seara ei”, reflectând raportul melancolic al
Eului cu sine, dar, mai ales, cu Universul, cu Timpul și cu Destinul, și se
încadrează în genul liric și prin elementele de prozodie: versuri inegale
metric, ordonate după necesitățile impuse de sentimentul transmis.
Natura este despodobită. Notele cromatice – cenușii, întunecate,
capătă valoare de conținut, contribuind la conturarea unei atmosfere reci,
dar nu dezolante, ca în lirica bacoviană, pentru că ploaia devine orologiul
naturii, orologiul toamnei vieții, încercând, într-un ultim și suprem efort,

de a uni, înălțând pământul cu cerul, viața cu veșnicia, cosmicul îm-
brățișând teluricul prin ,,picurii de ploaie”, creând o atmosferă tul-
burătoare, dar nu deprimantă… Un fel de sentiment de împăcare cu

Destinul, de demnitate moiritică.
Lucian Blaga rămâne ,,unul din cei mai originali creatori de imagini
ai literaturii române” după Eugen Lovinescu.

Lucia-Elena Locusteanu
2 ianuarie 2023