Lucia-Elena Locusteanu-„MIHAI EMINESCU, CONCEPȚIE DESPRE ARTĂ”

LUCIA-ELENA LOCUSTEANU – „MIHAI EMINESCU, CONCEPȚIE DESPRE ARTĂ”
„Ca un sculptor îndărătnic,
Eminescu şi-a modelat viziunea internă
în marmura inertă a vorbelor neîncăpătoare,
dăltuind o nouă fizionomie limbii poetice”
(Pompiliu Constantinescu)

Concepţia eminesciană despre artă
se poate regăsi în cuvintele lui Andrei
Mureşanu din poemul dramatic cu
acelaşi titlu: „O, naţie iubită/ Vei înţelege
doru-mi,/ Vei şti să-l preţuieşti?”, versuri din
care desprindem zbaterea poetului de a
lăsa posterităţii – prin poeziile sale –
semnificaţii majore ce-au trebuit să fie
căutate în lupta sa permanentă de cizelare
a limbii: „Unde vei găsi cuvântul/ Ce

exprimă adevărul?”.
Pentru Eminescu, procesul de creaţie şi creaţia – opera de artă – ca

rezultat al acestuia, sunt împlinite doar dacă conţinutul de idei este ex-
primat într-o formă adecvată, şi nu în „haine de imagini pe cadavrul trist şi gol”

(Epigonii). Creaţia poetică este circumscrisă conform mentalităţii romantice,
opunându-se realităţii goale de sens. Poezia – univers compensativ –
exprimă trăire autentică: „de minţi gândită, […] din inimi scoasă”, este o
modalitate de exprimare a sinelui: „inima-ţi frământă/ Doruri vii şi patimi

multe, / Şi-a lor glasuri a ta minte / Stă pe toate să le-asculte”, este o formă textu-
alizată a visului, a dorinţei de absolut.

Câteva poeme – arte poetice – dezvăluie concepţia eminesciană despre
creaţie: Numai poetul (1868), Epigonii (1870), Icoană şi privaz (1876), Scrisoarea
II (1881), Criticilor mei (1883), acoperind toate cele trei etape ale creaţiei:
începutul (1866 – 1869); maturitatea (1870 – 1876), şi apogeul – genialitatea
(1879 – 1883). Plecând pe linia înaltului umanism, romanticul Eminescu
defineşte poetul drept: „…om care stă noaptea ş-a minţii adâncime în strofe o
desface şi o aşază-n rime…” (Icoană şi privaz).
Poetul, în accepţia eminesciană, este „Copilul nefericitei secte / Cuprins
de-adânca sete a formelor perfecte” (Icoană şi privaz), poetul – „nefericit copil” –
„cu-expresia adâncă / Unei simţiri adevărate”, caută „veştmintele vorbirii;
„cuvântul / Ce exprimă adevărul”. Poezia – „lumea cea gândită”, „Acea tainică

simţire”, „spusa”, „sântă şi frumoasă” – cere creatorului muncă titanică, zba-
tere, jertfă, căutare… Cizelarea formei, a cuvântului, sensibilizarea lui (cum

ar spune Titu Maiorescu), e menirea poetului: „Voit-am a mea limbă să fie ca
un râu / D-eternă mângâiere … şi blând să fie cântu-i”.
Zbaterea poetului o regăsim şi în interogaţiile din Icoană şi privaz:
„Putut-am eu cu lira străbate sau trezi/ Nu secolul, ca alţii – un ceas măcar, o zi?”.
Ideea va fi întărită pe parcursul acestui poem: „Şi am visat odată să fiu poet…
Un vis”. Deşi „nefericit”, poetul e dator „să fie al veacului copil”, „copil făr’ de
noroc!”. Însingurat şi nefericit, omul geniu – poetul are menirea de a oglindi
în creaţia sa şi frământările timpului său, ale epocii sale. Nefericirea şi
însingurarea creatorului sunt date şi de condiţia artei – poeziei „într-un veac,
/ În care poezia şi visuri sunt un fleac”, într-o societate în care unii „Cu aurul fals
al vorbii spoiesc zadarnic banul” şi „Numai banul îl vânează şi câştigul fără
muncă”; „Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol.” Societatea incapabilă
să recepteze „tainica simţire” e definită metaforic „pustiu”, iar timpul, „secol
de nimic”.
Pentru Eminescu, condiţia creatorului de geniu e precară: „…în lumea
cea comună a visa e un pericul, / Căci de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicul.”

Pentru poet, întreaga viaţă constituie o luptă dreaptă de căutare a
formei, pentru „frumoasă stihuire”. „Dacă tu ştiai problema astei vieţi cu care
lupt // Căci întreb, la ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă / A turna în formă
nouă limba veche şi-nţeleaptă?”.
Poetul se revoltă împotriva societăţii meschine prin încercarea de a se

izola de ea: „Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, / Laudele lor desigur m-
ar mâhni peste măsură” (Scrisoarea II). Ideea izolării creatorului de societatea

incapabilă să recepteze adevăratele valori va fi preluată, sau o găsim mai
târziu şi în poezia lui George Bacovia – în Lacustră: „Tresar prin somn şi mi se

pare / Că n-am tras podul de la mal.”, versuri în care „podul” ar putea re-
prezenta metafora – simbol a legăturii poetului cu societatea.

Eminescu consideră actul creator un act plin de responsabilitate, de
muncă titanică, de jertfă de sine. Se împletesc în creaţie focul prometeic cu
motivul jertfei creatoare, motivul Meşterului Manole: „Dar când inima-ţi

frământă / Doruri vii şi patimi multe, / Ş-a lor glasuri a ta minte / Stă pe toate să le-
asculte, / Ca şi flori în poarta vieţii / Bat la porţile gândirii, / Toate cer intrare-n

lume / Cer veştmintele vorbirii.”
Creaţia, pusă sub semnul metaforei florilor, metaforă dezvoltată în trei
ipostaze, e privită, la început, la modul general: „Multe flori sunt, dar puţine /
Rod în lume o să poarte”, punându-se accent pe concepţia maioresciană a
formelor fără fond (în strofa a doua); apoi, metafora florii vizează propria
creaţie, pusă sub semnul complexităţii procesului creator (sursa inspiraţiei,
sensibilizarea, şlefuirea cuvântului şi filtrarea imaginii prin „porţile gândirii”,
„Ca şi flori în poarta vieţii / Bat la porţile gândirii, / Toate cer intrare-n lume, / Cer
veştmintele vorbirii. // Ah! atuncea ţi se pare / Că pe cap îţi cade cerul: / Unde vei
găsi cuvântul / Ce exprimă adevărul?”. Producţiile nonvalorice „flori deşerte”
reprezintă ultima ipostază a metaforei florii ca şi creaţie: „Critici voi, cu flori
deşerte, / Care roade n-aţi adus – / E uşor a scrie versuri / Când nimic nu ai de
spus”. Sintagma metaforică „flori deşerte” anticipă estetica urâtului, metaforă
prezentă, mai târziu, şi la Tudor Arghezi – cu o conotaţie aparte, în Flori de
mucigai – titlul ciclului, dar şi al poeziei-program.
Pentru Eminescu, adevărul, redat în artă prin motivul „florii”, văzut ca
metaforă a veşniciei, diversităţii şi frumuseţii creaţiei, înseamnă – de fapt –
arta adevărului. Creaţia adevărată e a înaintaşilor, pentru Eminescu, aşa
cum apare definită în poemul Epigonii, ea reprezintă „zilele de aur a
scripturilor române”, versul subliniind atât valoarea, bogăţia tematică, cât şi
faptul că actul de creaţie este sacru.

Poemul Epigonii, structurat în două planuri antitetice: imaginea lite-
raturii înaintaşilor, sintetizată în ampla metaforă „zile de aur a scripturilor

române” şi imaginea literaturii contemporane cu poetul, prezentă în sin-
tagmele metaforice „lume de amar”, „lume de noroi”, se deschide cu un pre-
ambul şi se încheie cu o strofă de concluzii. Preambulul poemului – primele

şapte versuri – reprezintă întoarcere în timp, realizată printr-o subordonată
temporală, încărcată de multiple conotaţii, dintre care remarcăm ideea că
literatura este formă de cunoaştere – „privesc” = verb folosit la prezentul
etern, dar şi „lumină”, „lucru sfânt”: „Când privesc zilele de aur a scripturilor
române, / Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine / Şi în jur parcă-mi
colindă dulci şi mândre primăveri, / Sau văd nopţi ce-ntind deasupra-mi oceanele de
stele, / Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele, / Cu izvoare-ale
gândirii şi cu râuri de cântări. // Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de
miere.” Versul al doilea din preambul fixează metaforic funcţia de delectare
a artei: „Mă cufund ca-ntr-o mare de visări dulci şi senine”.

Menirea creatorului – după Eminescu – e aceea de a îmbogăţi patri-
moniul cultural „Cu izvoare ale gândirii şi cu râuri de cântări”. Cizelând

cuvântul, poetul trebuie, e dator să ridice limba pe o nouă treaptă: „Văd poeţi
ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”. Dar menirea creatorului constă – în
primul rând – în trezirea prin opera lui în sufletul cititorului a sentimentului
înălţător al iubirii faţă de ţară, aşa cum este caracterizată opera Rege(lui)
poeziei – opera lui Vasile Alecsandri: „El deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării
cei străbune, / El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune, / Vremea lui Ştefan cel
Mare, zimbrul sobru şi regal”.
Poetul e conştient de faptul că trebuie să creadă în opera sa: „Voi
credeaţi în scrisul vostru…”, trebuie să prevadă viitorul, să-l anticipe: „sânte
firi vizionare…, / Ce creaţi o ALTĂ LUME pe-astă lume de noroi”. Lumea
cuvântului nemuritor, lumea poeziei, a literaturii, în general, e imortalizată
în sintagme metaforice: „altă lume”, „lumea cea gândită” sau, așa cum vom
găsi, mai târziu, în lirica argheziană: „Pâinea ce nutreşte truda şi trudeşte
visătorii / Imnul ăsta de izbândă, de iubire şi durere // Cântecul, lumina, taina,
unda, – întinsurile-albastre” (Caligula), în perioada ermetică a liricii lui Barbu,
când poezia este „joc secund”, „Nadir latent!”, „cântec”, iar creațiile sunt „harfe

resfirate”, în timp ce pentru Lucian Blaga lumea cuvântului e „vraja nepă-
trunsului ascuns”, „lumină”, „taină”, creaţiile sunt „largi fiori de sfânt mister”,

deoarece poetul iubește „şi flori şi ochi şi buze şi morminte.”

Lucia-Elena Locusteanu
Cluj-Napoca, 15 Ianuarie 2024