Al.Florin Țene* Opera angajează o conştiinţă, dar nu se confundă cu ea Se încarcă…

 

Opera angajează o conştiinţă, dar nu se confundă cu ea Se încarcă…

Autor:    Al.Florin Țene

În artă nu există instinctul spontaneităţii, fiindcă orice operă, indiferent din ce domeniu artistic provine angajează o conştiinţă, dar trebuie să subliniem că aceasta nu se confundă cu ea. În artă nu există particularitate definitorie şi absolută, cum nu există un început independent de orice condiţie şi relaţie, ce nu are limite. Pentru cititor şi spectator, la fel şi pentru artist, indiferent din ce categorie artistică provine, arta începe cu operele. Nici un creator, indiferent cât de genial este, nu începe numai din eu şi nici-o operă, cât de mare ar fi ea, nu poate fi definitivă.T.S. Eliot spune că ordinea artei implică mereu relaţia, comparaţia, prezentul artistic îşi recheamă, în fiece clipă şi cu fiece apariţie nouă, trecutul în complexitatea lui, spre a-l configura mereu altfel.

Inteligenţa şi raţiunea nu fondează experienţa estetică, dar nici nu le elimină. În unele condiţii ea poate fi scoasă din conul de umbră în splendoarea luminii prin anumite convingeri, stimulată de idei. Chiar şi efortul unor autori, cum ar fi poeţii teribilişti Mihai Gălăţanu şi Ianus Marius de a se elibera de inteligenţă, prin pornografie, rămâne tot o probă de inteligenţă. Însăşi naivitatea ei, (vezi picture naivă), are estetica ei. La fel poeziile de dragoste pornite din inimă sunt voci ale conştiinţei. Sensibilitatea ei, vibraţiile eului au prejudecăţile lor. În artă, indiferent de gen, pentru creator ca şi pentru „degustătorul ei” nu există naivitate. Este anacronic să opui un gest spontan unui gest conştient, o creaţie concepută instinctiv unei creaţii conştiente, fiindcă orice operă înglobează în ea o conştiinţă iar receptarea intelectuală este unica ce satisface experienţele ei. Scriitorul, în cazul acesta, nu este cel ce doreşte să se exprime ori să se supună, să emită o gândire conştientă, ceea ce-l caracterizează e valoarea operei sale, nu valoarea a ceea ce exprimă. Adevărata conştiinţă este o conştiinţă în act. Opera e o devenire, cum spune Gaetan Picon, „un act irepresibil, o realitate nouă ce se dezvăluie făcându-se…”

Creaţia este mai superioară decât conştiinţa prin capacitatea sa imaginativă şi de invenţie, dar imaginaţia nu se desfăşoară la întâmplare, fiindcă opera se supune sincerităţii creatorului ei. Ea îşi datorează efectul unor stări pshiologice. Relaţia dintre adevărul creatorului de artă, implicit scriitorul, şi adevărul operei sale nu este una între conştient şi inconştient, ci una între explicit şi implicit.

O concepţie estetică se poate aprecia şi deduce din orice operă oricât de inconştient s-ar arăta autorul faţă de adevăratele sale implicaţii, chiar şi conflictuale. Cum spunea Baudelaire despre Delacroix: „culoarea gândeşte prin ea însăşi”.

Limbajul artistic comunică şi se comunică în acelaşi timp, precum marmura ce se dezvăluie pentru a-şi arăta splendoarea sculpturii din interiorul ei. Acest fenomen se numeşte reflexibilitatea limbajului. Despre limbaj, întotdeauna se vorbeşte înlăuntrul lui, nu numai despre tot ce ne înconjoară ori despre autor. Astfel, cum spunea Picon: „Asist la naşterea gândirii mele”, sau mai profund „nu gândesc, sunt gândit”, cum toţi suntem gândiţi de Dumnezeu.

Conştiinţa autorului nu ţine loc de conştiinţa operei, nu se confundă cu conştiinţa operei. Între ele există un dialog. Creaţia şi receptarea se rezolvă în dialogul pe care conştiinţa implicită a operei îl poartă cu conştiinţa autorului, pe de o parte, cu conştiinţa criticului, pe de altă parte.

Activitatea coordonatoare a unei conştiinţe intelectuale este suportată de opera de artă pe care chiar ea o conţine în stare de potenţialitate. Deoarece însăşi conştiinţa e nelipsită în toate elementele operei, neputând fi separată ca atare, tocmai pentru că este o conştiinţă în sine, cu posibilităţi de a avea toate condiţiile de realizare.

Hegel spunea că judecata de valoare se pierde într-o dialectică globală a artei, după cum Kant spunea că judecata de valoare este obiectul unei analize psihologice. Însă amândoi filoziofii au sezisat rezistenţa artei la sistematizările de tip filosofic, afirmând multitudinea şi diversitatea istorică a stilurilor, aşa cum Hegel sublinia că libertatea geniului este nelimitată şi frumosul imprescriptibil. Dar estetica lor rămânea subordonată, în general, definiţiei metafizice a artei, în ciuda abordării psihologiei sau istoriei.

În tot acest context există o problemă a artei ca reflecţie a realităţii şi o problemă a artei că reuşită a anumitor opere, fiind şi o problemă a fiinţei artei şi o problemă a valorii ei. Formalismul nu cuprinde realitatea concretă, vezi proza şi poezia optzecistă de la noi, căci dacă estetica conţinutului distruge opera revărsând-o în afara formei o aneantizează, reducând-o la scheletul ei, pulverizându-i însăşi carnea-raportul cu semnificaţiile. În această problematică nu istoria face judecata, ci judecata face istoria, cum spune Picon. Sentimentul valorii presupune întotdeauna raportarea la o conştiinţă vie, dar nu în afara istoriei. Opera nu este în istorie, ea este în lectura pe care i-o facem. Sentimentul istoriei nu numai că nu scuteşte de un contact viu cu opera, dar chiar îl şi intensifică. Sunt autori care ştiu să profite de contextual istoric al prezentului în favoarea lor, (D.R. Popescu, A. Buzura, N. Breban, A. Popescu, A. Rău, C. Cubleşan, etc.) când alţii sunt recunoscuţi de istorie după ce s-a consumat prezentul lor, dar suferind în timpul vieţii. (Vezi: Eminescu, Radu Gyr, N.Crevedia, etc.). Pentru cei de azi istoria nu înseamnă numai trecutul, ci şi prezentul cu determinările lui ce acţionează atât asupra literaturii cât şi asupra lecturii- indiferent dacă se aplică operelor prezente sau trecute. Cititorul nu se adresează operelor spre a se asigura că participă la artă, el se apleacă spre operă pentru a încerca şi trăi valoarea pe care o exprimă.

                                                                                                            Al.Florin Țene