Al.Florin Țene* MUNIŢIE PENTRU DENIGRATORII LUI HEMINGWAY

 

MUNIŢIE PENTRU DENIGRATORII LUI HEMINGWAY

Autor:    Al.Florin Țene

Cu siguranţă Ernest Hemingway este cel mai renumit scriitor american al secolului trecut. Decedat în 1961 el a lăsat moştenire zece cărţi postume, printre care şi romanul The Garden of Eden, care este rezultatul redactării celor câteva versiuni ale manuscrisului original publicat în 1986. 111 AVENTURA IDEILOR O parte din criticii literari de peste ocean consideră că acest roman dezvăluie un aspect, până la publicarea acestuia, necunoscut al personalităţii lui Hemingway, personalitate complexă care a suscitat întotdeauna cel puţin la fel de mult interes ca scrierile lui. Despre acest mare scriitor a cărui operă a intrat în patrimoniu universal Ward Just scria: „îmi dădea impresia că era un fizician care prelucra elementele vieţii americane, orânduindu-le într-o teorie generală la fel de radicală ca oricare dintre postulatele lui Albert Einstein”. A zecea operă postumă a acestui mare scriitor, „The Garden of Eden”, este cu certitudine ultimul său roman, la care a lucrat intermitent din 1946 până în preziua morţii sale. Manuscrisul totalizând 1500 de pagini. Cei care au văzut manuscrisul, cum stipulează Peter S. Prescott în Newsweek, credeau că acest material haotic nu putea fi salvat. Dar, totuşi, s-a găsit un redactor talentat, Tom Jenks, care a salvat conţinutul acestui amplu manuscris şi astfel a apărut această a zecea carte postumă a lui Hemingway. Romanul oferă numeroase proiectile denigratorilor acestui mare scriitor: ea conţine inedite mostre de formalism extrem şi recitări agasante ale băuturilor şi mâncărurilor servite într-un anonim hotel. Felul cum prezintă autorul esenţa situaţiei sale se apropie foarte mult de ridicol. Aceasta este părerea unanimă a denigratorilor săi. Intenţia lui Hemingway este categoric mai mult de decât onorabilă. O considerăm temerară, iar dificultăţile pe care le întâmpină în redactarea acestei cărţi, în mod cert, poate să decurgă în parte din îndoiala sa că, acum 65 de ani, lumea era dispusă să citească o asemenea relatare romanescă. Putem defini tema romanului, pe care autorul o explorează pe drumuri 112 paralele, sau mai degrabă între două oglinzi paralele, astfel:Cât de util şi cât de mult trebuie să ofere sau să cedeze un scriitor din identitatea sa pentru a face ca viaţa sa să funcţioneze, ca scrierea sa să funcţioneze? Acest roman postum, atât de controversat, este o operă importantă în întregul context al OPEREI sale, demn de atenţie în aceeaşi măsură ca scrierea memorialistică „A Moveable Feast”, apărută în 1964. „The Garden of Eden” este o carte care se cere a fi apreciată pentru ceea ce dezvăluie, şi implică, în legătură cu eroul ei care, evident, este Hemingway. Stilul scrierii fluctuează într-o măsură considerabilă. Ambianţa descrisă, episoadele de acţiune revelează acea luciditate declarativă plină de forţă evocatoare pe care o descoperim în romanele şi povestirile publicate de autor la începutul carierei sale de scriitor. Nu lipsesc pasajele introspective şi argumentative care, din păcate, îmbâcsesc cu pompozităţi sentimentale care au ajuns să-l caracterizeze pe autor odată ce a încetat să fie Hemingway şi a început să pozeze drept” Tata”. Subiectul romanului este axat pe dezintegrarea unei căsătorii şi o criză manifestată în viaţa particulară şi cariera unui scriitor tânăr destul de cunoscut. Povestirea se termină destul de rău cum ne aşteptam. E. L. Doctorow în The New York Times scria, aducând câteva critici la opera comentată în acest eseu, că problema redactării operei unui mare scriitor după moartea lui te face… în asemenea situaţii că nu poţi să tai pentru a confirma strategiile stilistice specifice scrierilor publicate de el, în vreme ce s-ar putea ca autorul însuşi să fi scris opera respectivă pentru a le depăşi. Acest critic nu face decât să afirme că ceea ce contează este că era gata să încerce, ceea ce în cazul lui Hemingway denotă cu adevărat bravură, necesitând mai mult curaj decât înfruntarea atacului unui elefant cu o puşcă Mannlicher de calibru 303. Hemingway scria odată: „Toate lucrurile cu adevărat rele pornesc de la inocenţă”. Adam şi Eva au descoperit acest adevăr prea târziu, la fel ca David şi Catherine, personajele lui Hemingway, din romanul „The Garden of Eden”. Jocurile de pisicuţă a protagonistei devin în cele din urmă atitudini ale unei tigroaice. Ea împinge pe David, personajul principal, şi pe Marta într-o aventură cu consecinţe previzibile şi apoi îi pedepseşte pe amândoi. Se poate face similitudini dintre situaţia lui Hemingway cu prima sa soţie Hadley, când au locuit o vară împreună cu Pauline Pfeiffer, o redactoare a revistei Vogue din Paris, care avea să devină a doua soţie a celebrului scriitor. Povestirea romanului se poate esenţializa la ce spunea Edmund Wilson:fericirea prea prefectă este visul erotic din tinereţe. Cel de-al doilea mesaj decurge dintr-o noţiune străveche:femeia este cauza păcatului original. Catherine, personajul principal al romanului, este o spoliatoare a cărei poftă de fruct oprit ameninţă raiul intim al artei lui David. Acesta este locul unde el se luptă cu propria sa inocenţă pierdută. Un alt critic al ultimului roman al scriitorului american este Rhoda Koenig în New York care scria că trebuie să fim pesimişti citind „The Garden of Eden” pentru că autorul să poată folosi propria slăbiciune o plasează asupra altuia, în afara persoanei lui. Laşitatea aceasta nu este străină lui Hemingway, pe care a folosito şi în alte povestiri ale sale. The Garden of Eden conţine unele motive caracteristice, dar nici un cititor capabil de discernământ nu poate împăca acest roman cu noţiunile critice 114 convenţionale privind opera lui Hemingway, scria în The New Leader Alfred Bendixen. Romanul acesta este important prin capacitatea de stimulare a reexaminării prozei lui Hemingway care să ne conducă la o înţelegere mai completă, mai exactă a unuia dintre marii maeştri ai literaturii universale. Trebuie să remarcăm faptul că fragmente din povestirea lui David ce apar în textul romanului sunt imitaţii puerile şi destul de slabe ale celor mai bune scrieri ale lui Hemingway a căror acţiune se desfăşoară pe Continentul Negru, dar ele constituie totuşi pasaje relevante ale acestei cărţi. Renumitul stil al autorului – a cărui austeritate şi precizie implicau odată o concepţie morală, un mod de a percepe lumea postbelică – este folosit în slujba unui fel de viziune. Romanul acesta la fel ca şi alte cărţi ale lui Hemingway are un aspect psihopatologic, această simptomatologie este înglobată într-un concept artistic destul de măiestrit. Autorul este convins profund că sursa tuturor relelor este femeia, aceasta consolidând şi vitalizând alegoria. Manuscrisul a avut mult balast scria Anthony Burgess în Life. El cuprindea 1500 de pagini, iar redactorii de la Scribner’s s-au trudit să scoată mult material, aşa cum era necesar. Un alt critic al lui Hemingway a foat Ward Just, care, printre altele, l-a acuzat că a avut prieten pe Fidel Castro, care în accepţiunea actuală a fost un terorist cu idei comuniste. Părerea noastră este că această carte nu a fost publicată la timpul scrierii ei pe motivul că gustul publicului cititor nu era încă proprice publicării ei. Biograful lui Hemingway, profesorul Carlos Baker, considera că această carte nu era destul de bună. Marele scriitor avea concepţia că autorul trebuie să decidă singur. Lungimea manuscrisului, timpul consacrat screrii acestei cărţi, dovedeşte că autorul acesteia îi acorda o mare importanţă. Există în acest roman destule indicii ale unei prelucrări ale primelor scrieri hemingway-ene, către mai puţin sentimentalism, mai puţin bigotism literar şi adevăruri mai mari. Concluzionând, viaţa unui om de litere este o viaţă interioară. Asta-i esenţa problemei.

                                                                                                            Al.Florin Țene