Al.Florin Țene* ESEUL – MIJLOC DE A LĂRGI ARIA DE EXPUNERE A IDEILOR

 

ESEUL – MIJLOC DE A LĂRGI ARIA DE EXPUNERE A IDEILOR

Autor:    Al.Florin Țene

Interpretarea unui subiect cu ajutorul eseului (studiu de proporţi restrânse despre idei filozofice, literare sau ştiinţifice fără pretenţia de a epuiza problema) se impune atunci când înţelegerea acestuia întâmpină 72 dificultăţi, când sensul temei rămâne inaccesibil sau enigmatic, şi când, din aceste motive, se produce o rupere de contact între subiect şi cititor. Eseul doar are menirea să facă cunoscut o temă pe care să o dezbată din diferite unghiuri, el nu trebuie să se închidă în sine, ci să se străduiască să corespundă înţelegerii cititorului. Eseul, care dezbate multitudinea de idei, se explică şi pe sine însăşi. Numai caracterul ştiinţific-literar şi al sincerităţii i se datorează faptul că un astfel de eseu găseşte în general audienţă şi înţelegere. Cititorul urmăreşte, de fiecare dată, să se lase încântat numai de eseul citit în momentul respectiv, însă în final el se găseşte însă în faţa unui complex de reminiscenţe din diferite lecturi, complex a cărei cheie el nu o poate găsi de la sine. Caracterul de literatură al eseului este cel care conferă activităţii de interpretare relevanţa şi însemnătatea sa. Fiecare eseu conţine interpretări cu argumente a unor idei şi probleme. Oare nu face acelaşi lucru şi judecătorul, care interpretează un text de lege? Chiar dacă ne limităm numai la interpretarea artistică sau de idei, nu putem trece cu vederea sensul ambiguu al cuvântului „interpretare”. Este un cuvânt care pare să fi intrat în uzanţă sub forma a două accepţii total diferite. Se vorbeşte despre interpretarea unei piese muzicale în acelaşi sens ca despre reprezentaţia unei piese de teatru. Uneori se desemnează şi un violonist cu denumirea de interpret. Nu se poate nega că şi acest mod de a interpreta presupune o anumită tălmăcire. În cele ce urmează mă voi preocupa de problema limitării singurei semnificaţii luată în consideraţie aici, anume aceea de interpretare = exegeză, faţă de toate încercările de a extinde mai mult decât se cuvine domeniul ei de aplicare. Nu este posibil ca interpretarea să fie echivalentă pur şi simplu cu înţelegerea, astfel încât, chiar şi în conversaţie şi schimburile de idei uzuale, simplul act al înţelegerii să reprezinte o interpretare. După toate cele expuse până aici, socotesc că nu mai este necesar să extindem aria problemelor referitoare la interpretarea literară specifică. În primul rând este necesar să menţinem unitatea actului de interpretare a ideilor în cadrul eseului. Astfel, de pildă, sarcina de a interpreta mai îndeaproape o operă literară din trecut, s-ar părea că ar trebui să fie separată de orice critică de actualitate. Este de la sine înţeles că înţelegerea evenimentelor din trecut necesită o interpretare istorică şi prin abordarea ideilor din acel timp. Faptul că Dante a fost exilat în Florenţa, faptul că a fost implicat în dispute de partid dintre Guelfi şi Ghibelini, faptul că el şi-a însuşit totalitatea concepţiei despre lume creată de Aquinastus – toate acestea reprezintă premise absolut necesare pentru o interpretare a Divinei Comedii. La fel se poate vorbi şi despre O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale, abordând contextul istoric, mentalitatea şi procedeele electorale ale epocii. Cele două opere, la drept vorbin grandioase, nu şi-au pierdut nici astăzi importanţa lor actuală. Dacă eseul cuprinde interpretarea unei opere sau a mai multora cu sprijinul comparaţiilor de idei şi trimiterilor la alte opere, critica literară se ocupă adeseori cu interpretarea unei singure opere, iar istoria literaturii cuprinde întreaga literatură a unei naţiuni, sau totalitatea literaturii unei epoci literare, sau chiar a mai multor epoci. Eseul renunţă la construcţia riguroasă a tratatului, acordând o mare latitudine asociaţiilor de idei. Inducţia îţi capătă aci libertatea de acţiune. La baza eseului stă refuzul oricărei idei de sistem. Raţionamentele nu se 74 dezvoltă din esenţialitatea obiectului care urmează să fie reprezentat; mai degrabă se porneşte de la periferie pentru a se ajunge la punctul central. Această înaintare se poate desfăşura în etape sau simultan, pornind de la diferite puncte ale cadrului. Eseul, în accepţia unei compoziţii literare, poate fi dedus cu uşurinţă din originea noţiunii respective. Eseu înseamnă o probă, o încercare. Întradevăr, eseul nu urmează să arate un lucru decât „ca încercare”, numai în mod provizoriu, şi fără ca să-l trateze în mod exhaustive. Eseu nu vrea să prezinte o succesiune de idei strâns închegate, după cum nu vrea nici să trateze material sa în mod exhaustive. Fără îndoială că şi-a primit denumirea de la lucrarea lui Montaigne Essais în care, cu un avânt mereu reînoit, sunt atinse marile teme umaniste, uneori cu skepticism, alteori cu credinţă, însă întotdeauna sub un unghi subiectiv. De la Montaigne se trage şi noţiunea engleză de Essay. În Anglia, noua semnificaţie a fost stabilită încă de la sfârşitul secolului 16: în anul 1597 a apărut lucrarea lui Bacon Essays moral, economical and political. În aria limbii francez, a apărut la Geneva în anul 1657 Essai des merveilles de Dieu…, în traducere Eseu despre minunile lui Dumnezeu, scris de un teolog reformat cu numele de Jean d`Espagne. Noua noţiune era cât se poate de potrivită pentru a arăta o atitudine modestă faţă de un material copleşitor. În 1671 jansenistul Pierre Nicole a publicat primul volum al lucrării sale Essais de morale. Apropierea de Montaigne este evidentă şi în acest caz; dar de data aceasta ea se manifesta printr-o atitudine pronunţat polemică. Spre sfârşitul secolului 17 şi începutul secolului 18, eseul devine platforma unei ample dezbateri despre teoria cunoaşterii. În accepţia unui „Essay”, italienescul „saggio” (eseu) nu poate fi găsit decât în mijlocul secolului 18, deşi filiaţia etimologică exactă din „exagium” indică o origine mai veche. Spiritul eseului domină şi forma uzitată astăzi pentru recenzie, care oferă o apreciere a unor noi apariţii literare. Farmecul principal al recenziei constă în sesizarea actualităţii celei mai vii, încă neinterpretate, căreia urmează să I se găsească locul în peisajul spiritual. Apariţia eseului a contribuit la lărgirea ariei de expunere a ideilor, fapt care a contribuit şi la aprofundarea operelor în literatura română.

                                                                                                            Al.Florin Țene