AL.FLORIN ȚENE: CONŞTIINŢA NEFERICITĂ” A LUI HEGEL „TRĂITĂ” PRIN „GÂNDIREA” EPOCII DE B. FUNDOIANU

 

CONŞTIINŢA NEFERICITĂ” A LUI HEGEL „TRĂITĂ” PRIN „GÂNDIREA” EPOCII DE B. FUNDOIANU

Autor:    Al.Florin Țene

În concepţia unora ca Jean Wahl şi Jean Hyppolite „conştiinţa nefericită” ar fi adus izbăvitoare ritmuri de trezire a culturii europene moderne din inocenta ameţire cu „teoria plată a fericirii”. În aceste condiţii filosofii vremii i-au atribuit lui Hegel „iniţiativa” de a fi creionat conştiinţa ca pe o Penelopă tristă şi îndurerată care coase aşteptarea pe pânza eternă, fără speranţă, a înfrângerii umane. Prin Hegel, speranţa perfecţiunii umane a iluminismului ducea, inevitabil, către filosofia contemporană filosofului ; prin Nietzsche această speranţă era amputată, iar nihilismul lui anunţa ca „mal du siecle” al culturii timpului său. Evoluţia „conştiinţei de sine” din „Fenomenologia spiritului” a fost identificat arbitrar cu o „gândire asupra morţii”, de către Jean Hyppolite în „Etudes sur Marx et Hegel”, Paris, 1965, p. 34, iar Hegel era clasificat în grupul precursorilor existenţialismului alăturându-l lui Nietzsche în elaborarea formulei, ajunsă, de acum, celebră „Dumnezeu a murit”. Seducţia „conştiinţei nefericite” l-a făcut pe Herbert Marcuse să-i atribuie o înţelegere paradoxală, că istoria permenentei ciocniri între „logosul dominării” şi „logosul satisfacerii”, între dorinţă şi raţiune, coliziune însoţită de sentimentul morţii şi anxietăţii este o emanaţie hegeliană proiectată pe un ecran freudian. (Herbert Marcuse, Eros and Civiliyation, A Philosophical Inquiry into Freud, New York, Vintage Books, 1955, p. 102-107). 124 Mai realist decât gânditorii amintiţi mai sus care au meditat şi comentat conştiinţa nefericită a fost poetul şi filosoful B. Fundoianu, pe numele său adevărat Benjamin Fondane. Până a comenta poziţia acestuia faţă de conştiinţa nefericită hegeliană am să spun câteva cuvinte despre acest român de origine evreiască. Aflat în capitala Franţei, odată cu Voronca şi Cristian Tzara îşi anunţă prietenii că se lasă de Poezie pe motiv că aceasta îl poate elibera şi răspunde acolo unde metafizica şi morala nu poate ajunge. Acest anunţ îl face în prefaţa volumului său de versuri, apărut în 1930. Dar acest poet nu renunţă definitiv la poezie. În lucrările lui eseistice lasă să se întrevadă subtilităţile poetice. Publică în 1922, în Paris volumul Imagini şi cărţi din Franţa, în care se observă influenţa lui Jean Chestov cu existenţialismul nihilist ca a consolidat un fond de început în opera lui Fundoianu. Poetul era un dezlănţuit, pretinzând poeziei satisfacţii incomensurabile, în momentul când „realizează eminescianul joc de icoane, îşi expugnă fără durere muza”. Acesta era B. Fundoianu ca personaj cervantesian cu un destin rimboldian. B. Fundoianu consacră o amplă lucrare, între cele două războaie mondiale, conştiinţei nefericite şi a zugrăvit zbuciumul şi convulsiile unei epoci sfâşiate de conflict. (Benjamin Fundane, La conscience malheureuse, Paris, 1936, p. 6.). Epoca sfâşiată de conflict, cangrenată de criză, în substratul social aflânduse lupta „enormă” ce „se angajează între tenebre”, cum subliniază el în cartea amintită mai sus. Poetul şi filosoful Fundane care avea să sfârşească tragic în camerele de gazare de la Birkenau a relevat, cu luciditate, îmbinarea conştiinţei nefericite cu situaţia de decădere şi haos a societăţii omeneşti, cu condiţia nefericită a omului impusă de ea. Criza înfiltrată în gândirea epocii era cuprinsă de derută şi deznădejde, absorbind sensurile conştiinţei nefericiote, ajungând să atribuie neantului verbul a exista. Deşi printre filosofii analizaţi de Fondane nu figura Jean-Paul Sartre, această analiză i se potriveşte anticipat şi lui Sartre, care, mai târziu, v-a afirma că „omul este existenţa prin care neantul vine pe lume”, înscriindu-se în coloana celor de sub „umbrela „cernită a conştiinţei nefericite. Dacă unii gânditori l-au aşezat pe om în „spaţiul” conştiinţei nefericite, consider că acesta, OMUL, care nu a fost ocolit nici de suferinţă, nici de tristeţe, nu se poate împăca să rămână închis în chinga nefericirii pentru că, tocmai acesta fiind un creator prin excelenţă, face să triumfe bucuria, sporind tezaurul victoriilor ce duce, inevitabil, spre împlinirea idealului fericirii. Fiinţa umană este, prin vocaţie, demiurgică, fiind o caracteristică a elanului de autodepăşire ce poate transforma o clipă a suferinţei într-un timp al bucuriei. Iar conştiinţa nefericită hegeliană rămâne, pe un fond idealist, o „trăire” veşnică pentu B. Fundoianu.

                                                                                                            Al.Florin Țene