Al Florin Tene -Ipocrizia românească între icoană și pumn: paradoxul unui popor care își bate crucea cu aceeași mână cu care lovește

Ipocrizia românească între icoană și pumn: paradoxul unui popor care își bate crucea cu aceeași mână cu care lovește

Autor: Al Florin Tene 

 

 

România este țara unde autocarele pline de pelerini se târăsc ore întregi pentru a prinde o secundă de atingere a unei icoane. Unde televiziunile transmit în direct cum oameni plâng, se înghesuie și se calcă în picioare pentru a prinde „harul” dintr-o raclă. Unde „credința” se măsoară în numărul de cruci făcute în public, iar preoții fac rating cu reportaje despre „minuni”.

Și totuși, aceeași țară este prima în Europa la violență domestică, la crime în familie, la bătăi între vecini, între șoferi, între suporteri. Aceeași mână care atinge icoana cu evlavie poate lovi, câteva ore mai târziu, copilul, soția, bătrânul de peste drum.

Aceasta nu este doar o rușine statistică. Este un simptom adânc al unei schizofrenii naționale: credință de paradă și barbarie de mahala.

Ne place să ne revendicăm de la daci, dar uităm că izvoarele istorice nu ne-au lăsat o imagine idilică. Strămoșii noștri erau cunoscuți și pentru excese bahice, pentru furia sub aburii alcoolului, pentru viața scurtă și violentă. Azi, dacii sunt ridicați la rang de sfinți laici de către „suveraniști” cu discurs anti-occidental, dar cu obiceiuri care arată exact opusul civilizației pe care o invocă.

În loc să internalizăm valorile creștinismului — blândețe, iertare, respect — am preferat spectacolul religios, gestul golit de conținut, teatralitatea evlaviei. Multe sate au biserici mai mari decât școlile, dar și cimitire mai populate decât sălile de clasă. Și poate nu e întâmplător: violența, ignorarea educației și fuga în misticism au același rezultat — stagnare și suferință.

România religioasă de fațadă nu are, în realitate, nimic sfânt. Pentru că ceea ce sfințește cu adevărat un popor nu este pelerinajul, ci comportamentul față de cel de lângă tine. Nu e icoana atinsă, ci palma pe care nu o dai.

Atât timp cât ne vom măsura credința în numărul de moaște vizitate, nu în faptele noastre, vom rămâne doar urmașii dacilor bețivi, nu ai unui popor demn.

Românul e un fenomen de laborator: dimineața se înghesuie la racla cu moaște, își face cruce de zici că-și apără pieptul de gloanțe, iar seara își bate nevasta și copiii cu aceeași mână sfințită. Țara asta e plină de pelerini care pupă icoana până rămâne fără vopsea, dar care nu știu să-și vorbească civilizat cu vecinul de peste gard.

Suntem campioni europeni la violență domestică și la crime în familie. Adică, după ce ai trecut pe la biserică să-ți faci „sufletul curat”, te întorci acasă să demonstrezi că mânia lui Dumnezeu e mic copil pe lângă a ta.

Și aici vine partea comic-tragică: ne batem cu pumnul în piept că suntem urmașii dacilor. Dar istoricii ne spun că dacii beau până cădeau sub masă și se certau pentru orice fleac. Practic, când „suveraniștii” se laudă cu sângele dacic, nu-și dau seama că își asumă oficial că vin dintr-o stirpe de bărbați cu sete mare și pumn iute.

Avem sate unde biserica e mai înaltă decât orice clădire, dar unde școala are acoperișul căzut și toaleta în curte. Asta spune tot: ne interesează mai mult să arătăm credincioși decât să fim oameni civilizați.

De fapt, românul nu e creștin, e spectator la propria piesă religioasă. Îi place să fie văzut făcând cruce, dar nu-l prinde nimeni făcând un gest de bunătate. La noi, icoana e de decor, nu de inspirație. Și dacă Hristos ar coborî mâine în România, ar fi probabil scuipat că nu are legitimație de pelerin și nuplătește lumânare la preot.

Până nu înțelegem că adevărata credință nu se vede la televizor, ci în felul în care îți ții pumnul în buzunar și gura deschisă doar pentru cuvinte, o să rămânem ce suntem: urmașii dacilor bețivi, cu mintea tulbure și sufletul gol.

                                                                  Al.Florin Țene