Scrisoarea care m-a umbrit

SCRISOAREA CARE M-A…UMBRIT.

Autor: Stefan Mari Lena 

 

Sunt tristă ca o noapte

de iarnă, urâtă și rece.

Întunecoasă, ca bobul

de smoală, când cerul

se stinge.

Pe acest cer al meu

astăzi, lumina n-apare.

De ce? M-am întrebat

și eu curioasă și mirată..

Întrebare firească,

Întrebare-omenească

pe care-o doream rezolvată.

E soare afară.

E floare de tei.

Sunt candelabre castanii.

Sunt păsări în zbor.

E sărbătoare lumească,

dar eu…of!

Am un dor.

Sufletul meu nu se-asortează

cu pictura aceasta

din culori.

Miraculoasă.

Îmi amintesc, dar

nu mă liniștesc.

Aseară, am citit

un bilet de la mama.

Un bilet îngălbenit

uitat mult timp

în sertarul din scrin.

Ea nu uita niciodată

la onomastica noastră

să pună cuvinte

cu mult drag,

într-un plic.

”Fii fericită copilă!

În viața ta, numai soare!

Bucuria vieții trăite

să-ți fie o nesfârșită

lumină și sărbătoare!”

Semna mereu:

MAMA.

.

Am suspinat.

Am oftat.

M-am înnourat.

Am lăcrimat cu lacrimi

de foc;

cu sufletul și el

ca de smoală.

Lacrimi am picurat pe bilet

cu resemnare,

pentru ceea ce fusese mai ieri

un ultim ADIO!

La un ultim capăt

pe a vieții ei cărare.

Un preț

mult prea greu și prea mare.

Un plâns dureros, tăcut,

înfundat.

Biletul acela, l-am sărutat

cum dimineți săruți

un bob de rouă.

Biletul acela, ca o Biblie

pentru sufletul meu

l-am pus sub o candelă

la icoană,

Acolo va rămâne mereu

până aceasta s-o stinge

până oi pleca chiar și eu

și nimeni n-o va mai aprinde.