Gutuia mea albastra

Ea îl înfașă-n grabă cu-n nor de praf de cretă 
Și-apoi mi-l pune-n brațe, în șoaptă să-l recit
Când îi străbăteam Doamne, imensa lui planetă,
Din lacrimi, mila mamei, oceane-a născocit.

Imense caravane de lupi se-ntorc pe munte
Purtând in fălci deșertul și-a lui eternă vară,
Să-mi țină cald și mie și-ntregilor morminte
De oase îngropate sub cruci, ca pe comoară.

Un cerșetor flămând îmi poartă șapte spade
Să îi ridic un templu ne-ascultătoare-i mame
Că-i zic să nu mai plângă ca vechile balade
Pe paginile goale, când neputința-i doarme.

Spăl damigeana veche de toamnă-nchegată
Și-o pun ca pe-o gutuie cu apă la fereastră,
Iau șapte pești de aur cu vocea-nmiresmată
Să îmi recite-o iarnă din amintirea noastră.

Și-adorm ca o cometă în viață ne-nțeleasă,
Gutuia mea albastră sub mângâierea palmei
Îi povestește tatei, pe veci, plecat de-acasă
De visele născute dormind în poala mamei.