Lumina din asfințit

 

Lumina din asfințit

Autor: Daniel Visan Dimitriu 

 

Din lumea-ntunecatelor povești

spre care am plecat, am o dorință:

să iau cu mine singura ființă

ce, într-o zi, mi-a spus: “Doar tu îmi ești”.

 

Merg spre tărâmul vechi și cunoscut

în care am pierdut-o-ntr-o furtună

cu fulgere din ochi, ce-aveau s-apună

tot ce a strălucit la început.

 

Mă-ndrept spre lumea ei, spre lumea rea

în care-s oameni cu mai multe fețe

și unde ea m-așteaptă cu tristețe

și încă speră în venirea mea.

 

Se-aude un vacarm în depărtări,

cuvinte aruncate, fără sensuri,

departe de-nțelegeri sau consensuri,

spre surzii ce le-ascultă-n patru zări.

 

Să merg în lumea ei? Să mă opresc?

De ce aș încerca? De ce-aș mai merge

pe urmele ce singură își șterge,

știind și ce aș vrea, și cum gândesc?

 

Pe calul care singur s-a oprit,

alung din minte ultima dorință;

fac drumu’-ntors, căci nu e cu putință

lumina s-o întorci din asfințit.

iubirii”