Radu Botiș- ROLUL ȘI CALITĂȚILE PROFESORULUI ÎN  ACTUL DE PREDARE-ÎNVĂȚARE

ROLUL ȘI CALITĂȚILE PROFESORULUI ÎN  ACTUL DE PREDARE-ÎNVĂȚARE

            În comparație cu ceilalți factori care intervin în procesul instructiv-educativ, personalitatea profesorului se situeaza, cu siguranță pe primul plan. Profesorul este factorul hotărâtor în actul de educație și o figură centrală în școală, locul unde elevul își petrece cea mai mare parte a timpului său.

            Marele învățat Rabindranath Tagore asimilează noțiunea de profesor cu aceea de dascăl. Prin dascăl el înțelegea omul care ,,trebuia, cu prețul vieții, să insufle elevilor viața, cu focul cunoștintelor lor să aprindă făcliile cunoștintelor elevilor, iar cu dragostea lor să trezească dragostea elevilor”.

            Profesorul are prestigiu și notorietate, exercitând asupra elevului o mare influența prin propria sa persoana. El întrupează valorile morale, pe care mai apoi, le cultiva la elevii săi. Tinerii(elevii) sunt într-o căutare continuă de modele. Fixația pe care o fac, în primul rând, este centrată pe persoana profesorului, pe care tind să-l imite în toate manifestările și atitudinile, încercând să ajusteze personalitatea educatorului la dimensiunile propriei personalități. În acel moment, profesorul devine o călăuză a conduitei elevului, un model mereu prezent în consțiinta acestuia.

            Rezultatele procesului educațional sunt atât produsul eforturilor profesorului, cât și al străduinței elevului. Putem spune deci, că profesorul și elevul, sunt doi termeni complementari ai activității pedagogice, constituind un cuplu educativ.

            Pornind de la interdependența celor doi termeni ai procesului instructiv-educativ, profesor-elev, ne dăm seama cât de importantă este, atât părerea profesorului despre elev, cât și părerea elevului despre profesor.

• au făcut diverse anchete sociologice cu privire la modul în care elevii creează mental modelul ideal de profesor, plecând atât de la exteriorul acestuia (cum se îmbracă, înfățișarea fizică, vârsta), cât mai ales calitățile didactice, științifice și morale ale acestuia. Cunoașterea calităților pozitive ale educatorului este importanta pentru orientarea profesională a tinerilor și pentru educatorii înșiși, în orientarea lor profesională, în opera lor de autoeducație.

            Putem aborda problematica calităților profesorului, încadrând-o în două categorii: calități cu caracter general și calități cu caracter special.

            Între calitățile generale putem enumera: orientarea democratica a profesorului, umanismul civic de care trebuie să dea dovadă, năzuința perpetuă către noi cuceriri și bucuria de a înfrunta obstacolele, stăruința de a nu da înapoi în fața obstacolelor.

            Calitățile speciale sunt cele care pătrund în toate compartimentele lor, relațiile ce se stabilesc între profesor și elev.

            Poate cea mai importanta calitate a profesorului este cunoașterea riguroasă a disciplinei de specialitate. Profesorul are obligația de a transmite elevilor experiența umana de specialitate, pe care el a acumulat-o de-a lungul timpului. Cunoștințele de specialitate dobândesc o orientare pedagogică, subordonându-se specialității de pedagog. Aceasta se manifesta prin dorința expresă de a împărtăși tinerei generații valorile culturale. În această profesie este vorba de influența exercitată asupra omului în dezvoltare, ea putându-se realiza doar prin personalitatea educatorului, prin exemplul personal al acestuia.

            Calitatile pur pedagogice se pot sintetiza într-una singura: măiestria didactică. Aceasta implică priceperea de a acționa în diferite situații eficace, promptitudinea în conformitate cu scopurile educatiei.

Cel mai important element al măiestriei didactice este tactul pedagogic, simtul măsurii și capacitatea de a acționa în conformitate cu scopul educației. Măiestria didactică presupune îndeplinirea a trei condiții fundamentale de natură psiho-pedagogică: cunoașterea de sine și a elevilor, iubirea ,,meseriei “ de dascăl și a elevului și, în sfârșit, posibilitatea de a realiza în copil o valoare, ea însăși creatoare de alte valori culturale, materiale și spirituale.

            Cunoașterea de sine este foarte importantă pentru dascăl; ea reprezintă motorul (mobilul) care dezvoltă spiritul autocritic, al modestiei și al echilibrului moral. Doar un educator capabil să se cunoască pe sine poate evita eventualele conflicte ce s-ar putea dezvolta între el și grupul educațional, respectiv, între el și colegi.

            Cunoașterea elevilor (luați individual) și a clasei, este de asemenea necesară profesorului, deoarece activitatea lui este un continuu dialog viu, de natură intelectuală și morală, între el și elevi. Profesorul trebuie să cunoască motivația psihologică a comportamentului elevului, precum și atitudinea acestuia fața de el. Doar în acest fel poate să existe o notare obiectivă a subiecților educației cu efecte serioase asupra evoluției elevilor.

            Egocentrismul educatorului poate avea efecte negative asupra relațiilor pe care acesta le dezvoltă cu elevii și cu colegii săi. Personalitatea unui asemenea dascăl este un izvor continuu de conflicte, generate de o situație mereu prezentă-încordare, de opoziția clasei față de el.

Ostilitatea arătată de către elev, determină o ostilitate a manifestărilor profesorului, evoluând către o creștere a atitudinii represive față de clasa de elevi. Cunoașterea de sine și a altuia, determinate de un dezvoltat spirit de observație este o condiție obligatorie pentru un parteneriat solid într-un cuplu educativ.

            Pentru ca activitatea pedagogică să întărească relația profesor-elev, este nevoie, din partea educatorului, de existența sentimentului de iubire față de copil, care trebuie să fie cultivat cu multă migală didactica. Iubirea pedagogică este diferită de cea părintească, deoarece este îmbinată cu exigența, echidistantă de simțul dreptății și al respectului reciproc.

            Constituirea colectivului educațional este determinată și de aptitudinea de a folosi cunoștințele și sentimentele legate de o situație pedagogică. Tactul implică autocontrol, stăpânire de sine, sensibilitate si simtământ al diferențierii. Situațiile în care se manifestă relația profesor-elev, sunt diverse, ele nu se raportează cu aceeași intensitate și masură, fiind extrem de complexe și dinamice. În toate situațiile în care se manifestă tactul pedagogic, găsim, aceeași capacitae de a prevedea reacțiile elevului, provocate cu ocazia aplicării unei măsuri educative.

            Pentru a putea aplica criteriul obiectivității în aprecierea răspunsului unui elev la lecție, profesorul trebuie să țină cont de mai multe elemente: eforturile făcute de către elev, modul în care s-a pregătit anterior, atitudinea acestuia față de muncă, sensibilitatea, regimul de viață, situația materială a familiei, starea de sănătate a acestuia, etc. În momentul în care ține cont de aceste amănunte, profesorul va putea ,,cântări” diferit, răspunsurile elevilor. Dacă ține cont de acest ,,amănunt educațional” va fi în măsură să ia atitudinea cea mai potrivită în apreciere.

În situații care par a fi identice, doar educatorul echilibrat, animat de o continua dorință de perfectionare, poate sesiza diferențele; diferențe ce pot scăpa unui educator superficial sau fără experiență. Acest ,,echilibru pedagocic” poate fi numit discernământ, iar acesta implică analiza și sinteza situațiilor. Toată această capacitate este de fapt tactul pedagogic, care se dobândește prin practică, prin experiența psihologică și educativă.

            Tactul face posibilă manifestarea diferită a dascalului în raport cu subiecții educației. Un asemenea educator conștientizează faptul că fiecare elev este unic, ceea ce determina o reacție nouă și originală din partea factorului educatinal. Tactul pedagogic este creator, fiind deci opusul rutinei, al autosuficienței manifestate uneori de către profesor.

Modul de manifestare al educatorului, atitudinea pe care o are în raport cu clasa, gestica, tonul vorbirii, toate acestea sunt dictate de dinamica configurației colectivului, unde fiecare elev își are locul și rolul său. Iata motivul pentru care putem afirma fără teama de a greși, că nu exista rețete educative, aceeași manifestare, același gest pot avea conotații diferite în funcție de momentul respectiv, de situație, de structura și dispoziția colectivului de elevi.

Concluzia este următoarea: modul de prezentare al tactului pedagogic este determinat de temperamentul, caracterul și experiența cadrului didactic și de psihologia clasei sau a elevului, ca subiect al educației.

            Tactul este determinant, nu numai în cazul raportului profesor-elev, ci și în realizarea coeziunii și a solidarității colectivului dascălilor școlii. Profesorul însuși trebuie să se integreze în colectiv, în colectivul didactic al dascălilor. Doar în acest fel scoala poate funcționa cu maximă eficiență ca instituție determinantă în realizarea procesului instructiv-educativ.

Putem preciza că se ajunge astfel la o dualitate între tactul educativ și spiritul de organizare, aptitudine pe care trebuie să și-o cultive fiecare pedagog.

            Acțiunea educativă trebuie să se caracterizeze în primul rând prin exigenta, o exigentă măsurată, constantă și severă. Exigența nu trebuie să omită controlul amănuntelor; de multe ori, obiective mărețe se pot nărui datorită omiterii unor detalii.

            Sintetizarea acestor conditii la un loc sub numele de măiestrie didactică, aplicate cu tact, asigură suficiența instructiv-educativă, în fapt, autoritatea profesorului.

În școala din trecut erau aplicate și alte resorturi psihologice, cum ar fi puterea și frica: aceste manifestări nu mai înseamnă autoritate pedagogică. Formele de falsă autoritate părintească(oprimarea, distanța, lăudăroșenia) se pot manifesta și în școala. Aceste manifestări tind să se polarizeze, fie în extrema autorității distante, severe, fie a autorității indulgente, prin folosirea afecțiunii copilului.

            Adevarata autoritate pedagogică se bazează pe prestigiul real al dascălului, pe superioritatea lui morală, personală, pe înalta lui conștiință de răspundere, fermitate și simt al măsurii. Numai o asemenea autoritate îl îndeamnă pe elev spre imitație, dar nu una servilă, superficială și inconștientă, ci o imitație conștientă de valoarea modelului, asimilat și interiorizat treptat.

Doar o asemenea autoritate generează în școală o disciplină conștientă, o disciplină a caracterului, a întregii personalități.

  Realizat de: prof. BOTIȘ Mircea

                      preot BOTIȘ Radu

Alte pagini:  

Mai citește: 

Cum pot să mă înscriu în clubul GOLD al revistei tipărite PPSM?

Mihaela CD-eseu-Întoarcerea la frumos și bun-simț