Menirea noptii mele de cerneala

Autor: Mircea Trifu

Răsfoiesc viață cu viață să mă regăsesc cu mine, 
Cel ce-a fost născut să fie nesecat prin ochii tăi, 
Când mă scurg în vis, femeie, peste palida rușine, 
Ca un lup pândind dorința geamătului tău dintâi.

Și mai flămânzit ca haita lupilor legați în lanțuri, 
Îmi las balale cuviinței și veșmântul meu lunatic, 
Scuturându-mă de cuie ce săpau în mine șanțuri 
Și încoronat sunt sclavul singurului trup sălbatic.

Și așa ține-m-ar, Doamne, ca un colț lipit de tine, 
Să devin o rădăcină ce-mi coboară de pe frunte, 
Să miroase-a miere coaptă și uleiul de măsline 
Și iubirea de cuvinte ce s-a-ndrăgostit de munte.

Aștept să se lase seara, să adorm printre izvoare, 
Să mă amăgesc cu Luna în lumina ei domoală, 
Să visez că-i dimineață și că-s razele de soare 
Ce îi mângâie menirea nopții mele de cerneală.

De acelasi autor: 

Noua spade si-o femeie

Dorintele lumii

Gutuia mea albastra