Maica buna

MAICA  BUNA

Autor: Gabriel Ionescu

De mic copil, i-am zis bunicii mele Maica Buna.
Era din Poarta Branului, chiar de sub munte
Și-n mintea mea  era și soarele și luna
Și chiar și vântul se oprea ca s-o asculte.

Avea o bunătate practic infinită,
Și un respect de oameni  nesfârșit.
Avea Credință, era chiar o pocăită
Și un talent la scris, nebănuit.

Avea drept școală numai patru clase.
Pentr-o munteancă-n vremea ei, era de soi.
Muncea la câmp, te minunai cum coase,
Torcea la cânepă, țesea și la război.

Ea, Maica Buna, ma-nvățat ce-i Bunătatea,
Ea ma-nvățat ce-nseamnă Omenia.
Prin ea am cunoscut  ce e Dreptatea
Și-am învățat să prețuiesc Prietenia.

Din vârf de munte, coborâtă în Tohan,
Bunica mea cea mândră și frumoasa,
Scria și versuri cu-n talent Olimpian,
Cuvintele căzând rimat, ca iarba după coasă.

Ultimii ani ai vieții i-ai trăit la noi, în București
Și mi-a rămas în minte o-ntâmplare,
Într-un tramvai, biletul n-ai putut să ți-l plătești,
Iar la întoarcere-ai luat două. Asta e cinstea oare?

Eu sunt produsul a tot ce-am văzut la tine
Și-s mândru că ai fost Bunica mea
Mai învățat că totul, prin muncă se obține,
Ca OMUL poate totul. Rămâne doar să vrea.

De mic copil, i-am zis Bunicii mele, Maica Buna.
Era din Poarta Branului, chiar de sub munte.
Era chiar Zâna Munților și-avea cununa,
De înțelept, pe pletele-i cărunte.

Să-ți fie somnul veșnic, Maica Buna,
Așa cum ai dorit, în Satul tău,
Tu pentru mine fost și Soarele și Luna
Mi-ai fost exemplu și-mi vei fi mereu.

De acelasi autor: 

Conversatii cu Paler

Contraste

Mama