Dialog

DIALOG,

Autor: Elena Tudosa 

-De ce stai trista maica mea,
Și gindul ți-e departe dus,
Și tot privești pe cer o stea,
Ce strălucește-n bolta sus?

-De soarta trista-s a bătută,
De toamna asta-a anilor,
Mi-e inima rana adinca,
Și sufletu-nnecat în dor.

-De ce-ți cad pe obraji lacrimile,
De parca ar avea izvor,
Asemeni cum cad frunzele,
Peste pamint în trist covor?

-Lacrimile îmi curg siroi,
De dorul sau nemărginit,
Și de durerea ce în noi,
Sufletul rău ne-a mistuit.

-De ce e trista lumea frunzelor,
Așternuta-n covor peste pamint,
De ce măicuța mea oamenii mor,
Și merg în cer la Domnul Sfint?

-Frunzele cad ca-n primăvara,
Pe ramuri iar sa-nmugureasca,
Oamenilor li-i dat sa moara,
În chip de stea sa strălucească.

-Dar tu măicuța cind privești cerul,
Cind trista plingi cu-amarnic dor,
Încerci ca să dezvălui dar misterul,
De ce pe rind oamenii mor?

-Oamenii fata mea-s ca frunzele,
Inmuguresc, trăiesc și cad pe rind,
Ne ramin numai amintirile,
Ce-n lacrimi sufletul ni-l fring,

Incercind dorul a ni-l alina,
Privim în cer cu stele, cite-o stea,
Dar și ele în zori se sting, pe rind,
Lasindu-ne tristețea-n gind,
Și lacrimi ce ne curg pe rind.

De acelasi autor: 

Pagina Elena Tudosa

Singuratate

Speranta