Noapte, calimara alba

NOAPTE, CĂLIMARĂ ALBĂ

Autor: Mircea Trifu

Am călătorit prin mine încă-o viață, delirând,
Ziua amăgeam deșertul numai să îi sorb nisipul,
S-ajung singur-a mea clipă ce pe gânduri stă, creând
O clepsidră fără minte, unde poțI întoarce timpul.

Și din ea să-ți fac un munte, cât o lacrimă de mare,
Să-l îmbrac cu o pădure verde, cât un cer de mic
Și-ntre ziduri de petale să-ți închid singurul soare,
Doar că mă privea de sus, când voiam să ți-l dedic.

Am să-ți desenez pe spate două aripi cu cerneală.
Strânsă de doi ochi-nchisi, noaptea-i călimară albă
Și mă-ntorc cu tine-n zbor din greșeală în greșeală,
Să ne corectăm poema vieții noastre, scrisă-n grabă.

Și te port în vechiul leagăn de pe crucea de căruță,
Sub privirea mamei mele, sorbind laptele iubirii,
C-am visat-o-n altă viață cum ne căuta desculță,
Îi cântau pașii prin suflet ca o toacă-a mânăstirii.

Le-am pus lupilor zăbale prinse-n litere de-argint,
Să ii țin legați în versuri, că-s îndrăgostiți de tine
Și-mi cobor capul în poala-sfântă-a unui labirint,
Să mă uit de bună voie, până ai să dai de mine.

De acelasi autor: 

Un ”Noi”, pe foaia de ziar

Muntele din pieptul meu

Muntele e doar un port