Femeia

Femeia
Autor:Ştefan Doroftei Doimăneanu

Un trandafir pictat în curcubee cereşti,
Un crin imperial ce te priveşte regal,
Un mac rătăcitor, plin de haruri trupeşti,
Sau o floare de colţ înflorind matinal.

Iubirea-i e focul ce răneşte şi arde,
Cu sufletul topit se aruncă-n sclavie,
Şi de-i înşelată, amorsează grenade,
Prăvălind pe netoţi mult venin şi urgie.

Mai are capricii, îi mai plouă-i mai ninge,
În visuri aprinse surâsu-i oftează ,
Refuză un ,,DA” şi imediat te respinge,
Iar pe da îl regretă când ,,NU”-ul primează.

Răsădeşte în pântec noi muguri de viaţă,
Născând se aşează în icoană divină,
Trudeşte cu pruncii şi-n iubiri îi răsfaţă,
Şi-i floare cu polen şi tot ea o albină!

Iară ,,MAMA”, cuvântul inventat de un fiu
Ce-ncerca să vorbească aşteptând un alint,
Gângurind, savurând sânul dulce-acriu,
A-mbrăcat două silabe în aur şi-argint .

Femeia,
Este floare, prinţesă, iubită şi mamă,
Miracol etern şi o enigmă de-a pururi,
E cântecul vieţii ce pe scenă te cheamă
Să susţii recitaluri pe un suflet cu doruri.