Si copacii plang uneori

ȘI COPACII PLÂNG UNEORI

Autor: Mari Lena Stefan 

 

Plânge copacul din deal, uitat în nepăsare,

cu trunchiul bătrân, răsucit când spre sud,

când la stânga, când la dreapta și când spre vale;

de încercări: geruri, furtuni și de soare. Parcă moare.

Coroana-i acum doar brațe scheletice, descărnate.

Pare că un sculptor puturos, din pământ lutos

l-a croit, l-a modelat și a uitat să îl termine.

Mlădițe de crengi, de mult nu-i mai cresc.

Bătrân acum, aspru și veșted îi este trunchiul,

iar flori…nu mai are de mult, sus în creștet.

Acum este iarnă, un ger crunt, zăpadă și noapte.

De jur-împrejur nu mai se aud copii cu ale lor larme.

De șoapte și frământări ale multor iubiți, pe sub poale

nici că mai poate fi vorba. Ei se ascund mai departe.

Doar câte-un câine mai înrăzneț își lasă urma.

Tristețea lui e copleșitoare. Mi se pare că plânge.

E lemn. A rămas aproape un ciot-găunos,

iar zarea se vede prin el, în umbre pierdute.

Îl privesc și eu cu- adâncă tristețe. Cu el plâng!

Sub coroana-i cândva bogată, ades mulți copii

ne jucam. Rupeam frunze, flori și-i adunam poame.

La umbra-i prietenoasă ne răcoream. Ne hârjoneam.

De- a ”va-ți-a ” ne jucam, ne urcam sus pe crengi

și ne ascundeam printre ramuri.

Ne chinuiam agățați, să-i ajungem până în coamă.

Chiar eu,deși eram doar un crâmpei, un boț de om,

printre crengi mă pitulam.

Acolo, tocmai sus de tot m-a înțepat și o albină.

Acum, eu sunt mare, un om adult, cu suflet încă de prunc.

Îl mângâi tăcut. Îl mângâi plângând

Nu mai tresare ca ieri.E trist în uitare.

Frunza nu-i mai foșnește.

E trist, aspru, găunos, rece și… plânge.

De sus, o lacrimă omenească parcă,

pe obrazu-mi și el trist se prelinge.

Se unește cu ce plâng și eu,dar…

nu-s fericite de revedere. Sunt doar ude.

Mă rog în gând la mama natură

să aibă milă de el, și dacă poate să-l vindece.

Îmi iau cu greu ”la revedere”,

un dureros ”bun rămas” (suspinând ).

Nu am nici măcar o îndoială că nu e finalul.

Agale spre casă pașii mă poartă oftând.

Sunt frânt! La noapte, cu siguranță

îl voi visa murind. Nu vreau să-l văd!

Nu vreau să-l aud! Îmi este prea greu!

Încui bine ușa. Închid și fereastra

Sting și lumina din sălindar.

Sunt singur și eu, un bătrân adult

și… ca pomul neștiut și tăcut.

Trist, o umbră uitată pe-acest Pămănt.

Omul ca pomul. Pomul ca omul;

Și…un ultim cuvânt de-al meu pentru el:

ADIO!

De acelasi autor: 

Trandafirul meu galben

Un nou ”scandal”

Sunt Elana, dar pot fi orice