Un taran, o glie,o viata, o durere

UN ȚĂRAN, O GLIE, O VIAȚĂ. O DURERE

Autor: Stefan Mari Lena

 

Figură de ceară, ce venea

de la moară,

țăran, sclav pe glie,

corvoadă umilă

de spate acum

aplecată.

Pasul prin glia

plină de colb,

desfundată

își poartă cu greu trup

ostenit

În mână…o sapă.

Numără pași rari, ce-l poartă

spre acasă.

Sătul de lipsuri și greaua-i

povară,

sac cu făină, un dor nestins

pentru glie

acum nelucrată

și o lacrimă amară

ce-i șade-n barbie.

Acum bătrânețea îi șade

pe umeri.

Surtucu-i tocit, franjurit.

Opinca-i e spartă.

Își pune atâtea omenești

întrebări,

fără răspunsuri,

iar sacul cel greu, îl lasă

la poartă.

Este prea greu acum

pentru el.

Simte că îl doboară.

Se uită la palme cu milă

de ele.

Privește-n oglindă o față

asprită .

Bastonul acum îi este

nădejde .

La glia lui dragă mai ieri,

din greu muncită,

bătrânul, trup ostenit,

nu mai ajunge.

Privește spre cer.

Și plânge.

O viață de muncă, de arșită

cruntă,

săpând și cu palmele goale

pământul,

să pună copiilor o pită

pe masă.

Acum neputința îl ține

în casă.

Mai dureros, pruncilor lui

nici că le pasă.

Cu palma aceea muncită

și aspră

își șterge pe furiș un plâns,

înfundat și tăcut

ca un geamăt,

de crudul sfârșit a tot ce a fost

când încă putea

să muncească.

Când era tînăr și teafăr.

Cu obidă, cu plâns înecat,

cu suspin

aprinde tremurând în ochiul

de geam crăpat,

la fereastră,

o candelă

ce-ar vrea parcă și ea

să pălească.

Vecinii să-l știe încă aici,

și încă în viață,

dar ultimul gând

cu dor neînvins,

încă, îl poartă la glia sa

de-acum nemuncită.

Parcă uitată.

Își face cu fruntea adânc

aplecată,

o ultimă și sfântă cruce

în neclintita-i credință.

Se roagă.

Oh! Doamne, ocrotește-mi Tu glia!

Pe mine?…Mă uită și iartă!