Cântecul lui Cristophor: Întoarcerea prințului la Genova (7)

-Voi raze smulse din nemărginit

cu glas de linişti – asteri vii – căzute

ninsori rebele peste orbul Sfinx

și peste viață-mi rătăcite,

de ce-mi zoriți spre moarte paşii?

– De ce mă-mpresurați cu umbre,

mușcând din mine-ntr-o risipă,

cum viermii cei hapsini din stârv…?

– De mare-ndrăgostit și-aprins,

sfârşitul meu vi-l vreți alai…,

de-n turnul princiar îmi stingeți

cuprinsul de vâltori albastre…?

Dorințe adânci-trăiri, simţiri

voi mi le vreți doar ofilite

sub negre stânci necunoscute…?

Ca să-mi revin mă plimb prin turn

de braț cu-adâncul din Cipangu

l-al pasărei de noapte ţipăt

sinistru- prins în uragane

pe-oceanul răzvrătirii oarbe…!

– Să nu-n târzii îmi spune marea!

În Tirr doar tu îmi ești iubit…!

– Când cerul mi-o dansează-n valuri

cum pot s-o las…? De brațul mării,

să plec cu ea, cobor din turn…!

Cu visul meu din duhul serii

las văluri liniștii pe frunte,

galera mea curând să-mi cearnă

cu briza pe- a Egeei mare

cărări, magneticei Genove…!

Dezgheţul Lunei să nu-ntârzii,

un colier cu fir de ametist și crist

l-am prins de gâtul diamantin al mării,

ca-n flacări-valuri să-și topească

pe larg zăpezile andaluze…!

Cu ea în ea grăbit, eu plec din Chios

să ajung în grația Genovei

și-apoi să merg sub cerul portugal

cu caravela vârfuită-n stambe,

… la Madeira, să îmbrățișez oceanul…!

Va urma.