Destrămare…

Destrămare…

Autor: Nela Boca

Și iarăși vin să strig, să rog, să sper,
Cu suflet răstignit între pământ și cer,
Ajungă Tată, calea de mister,
Ajungă și furtuni și aspru ger!
Ajungă cale rătăcită-n pustiu,
Ajungă lacrimă pentr-univers prea griu!
Ajungă și iertari și legământ,
Ajungă îndoială și nesfânt!
Ajungă, toate câte sunt
Și lasă-mi un început!
Ajungă tunete și ploi,
Ajungă neguri și nevoi,
Ajungă infinit de repetări.
Dezleagă-mă, destramă-mă-n zări!
Să nu mai știu…
Să nu mai simt,
Tot ce nu-i viu,
Tot ce nu-i sfânt!
Tot întunericul ce vine,
Să-ngenunche suflete senine!
Știu…că spartană ți-i pornirea
Ca lecțiile să-mi cunosc,
Știu, că-mi croiești în foc, zidirea
Îmi vreau doar adierea mea, de mosc!
Ce-mi aduce zorii mei, de cer senin,
De mângâiere-n al meu destin!
Nu-ți cer mai mult, decât o inimă de Tată
Pentru o lacrimă, ce-mi stă-nghețată!
Îți cer un univers ce ți-l dorești
Nu doar descris în file de povești!
Eteru-ntreg, dezlănțuie stihii
Pentru-a opri, cărările-ți prea vii!
Ci-n iubirea ta nemăsurată,
Oprește, Tată, iarna înc-o dată!
Și nu lăsa, să-nghețe iar,
Atâtea suflete-n venin amar!
Mi-i strigătul un urlet în pustie
Mi-i Tată, rugă, ce va fi, să fie!
Renunț…să mai găsesc un rost
Și negurii, să-i dau lumină, adăpost!
Și las…doar hotărârea-ți înțeleaptă,