Lumină şi-nviere

Lumină şi-nviere

Autor: Mihaela – Maria Dindelegan

Necuprins e Adevărul, după legile eterne!

Cu povara lui în suflet doar poetul se mai naşte;

Neavând loc de odihnă, pleoapa peste ochi şi-așterne,

Spre a umple-apoi mormântul cu lumina de la Paşte.

Cine, oare, înţelege profunzimea dintr-o frază,

Când tabloul din cuvinte e adânc precum pământul?

Îl pătrunzi cu o privire, dar mereu se-ndepărtează

Sensul tainic ce-ţi conduce, spre misterul vechi, avântul.

Ancestrale înţelesuri nu le poţi uşor alege

Dintre bulgări de ţărână risipiţi în cunoştinţă,

De aceea Vieţii-i este Moartea singura, grea, lege:

Din cumplita-i încleştare iese-afară, în fiinţă,

Doar ce fost-a viu odată! Ce-a fost mort, tot mort rămâne

Şi nu-i poate pune Vieţii nici belciuge şi nici frâne!

II

E durere şi-mplinire când povara se deşartă,

Precum naşterea de gravă, ca şi moartea de uşoară,

Frământarea dinlăuntru este cea mai sfântă artă:

Din tumultul de-nţelesuri, unu-n beznă te coboară,

Pe când altul te înalţă până dincolo de stele!

Înfruntând nemărginirea, vezi luminii nepătrunsul

Şi conspiri cu verbu-n flăcări ca să ţeasă-n cer dantele

Din silabe, întrebării Vieţii să îi dai răspunsul!

La-nceput a fost Cuvântul şi esenţa lui ne frânge

Pe o cruce, sub o piatră, pe un rece colţ de stâncă,

Dar de-acolo,-acelaşi Logos, măruntaiele ne strânge

Şi le-aşază împreună într-o linişte adâncă.

Este grea defragmentarea, poartă-n sine umilire,

Dar deschide parcă-n taină uşa către nemurire.

Mai citeste: 

Invitatie la antologia Universum

Cum pot publica si eu in revista?

Clubul GOLD al revistei tiparite