De ce are vulpea coada

DE CE ARE VULPEA COADĂ

Autor: Mihu Eugenia

O vulpiță furăcioasă se cam dedulcea, de-o vreme,
La găini, la mine-n curte, făr’ ca nimeni să o cheme,
Azi fura o cotcodacă, mâine savura vreun pui,
Iar a treia dimineață mi-a mâncat cocoșul șui.

Cum adică șui? Preabine! Era tare… fustangiu,
Dădea iama printre păsări și…ce le făcea nu știu.
(Am văzut, însă, o dată, o găină, mai vitează,
Care nu fugea, cu gândul că, văleu!, n-o violează).

Dar să revenim, prieteni, la vulpița hoțomană
Ce nu lucră niciodată, ci…ia totul de pomană
Și din a prăda își face obiceiul și un țel.
Hop, că imediat apare în poveste și-un cățel…

Cuțu nu e șchiop, firește și îl tare enervează
Când în curtea dumisale bântuie, ca o fofează,
Jupâneasa cea vicleană, parcă pentru-ai face-n ciudă
Că, degeaba!, nu o prinde, cât se-agită și asudă.

Și stă câinele, zadarnic, vreo trei zile, pân-apare,
Pâș, pâș, pâș, din bezna nopții, roșcovana arătare,
Dar o lasă, o clipită, să dea buzna la cotețe
Și-o așteaptă, cu răbdare, să îi dea, frumos, binețe.

Mi-o apucă de la ceafă și o dă de-a rostogolul,
Măturând, cu ea, ograda, răvășind prin tot ocolul
De-a rămas jumate cheală și-a fugit ca o năroadă.
Și-acum plânge-n pumni, ca ursul cel rămas fără de coadă.

Ei, de-aceea, dragii mei, coada vulpii este mare,
Că-i lungită de-un cățel. Așadar și prin urmare
Orice vulpe-și are nașul, chiar și-un câine tolomac
Poate, când este jignit, să-i vină vulpii de hac.