Despre Orbitor*critica literara

 

thumbnail (3)

Despre Orbitor

 critica literara

Autor: Rebeca  Chirila 

Este evident încă din perioada publicării Visului că proza lui Mircea Cărtărescu nu ţinea de ceea ce putem numi un epic clasic, bazat pe intrigă şi pe inventarea de lumi ficţionale de tipul romanelor-frescă socială, ci mai degrabă de căutarea poetică a timpului pierdut din poemul-roman. La fel ca în cazul căutării timpului pierdut, Orbitor nu a fost decât căutarea  şi înţelegerea poetică a eului, în absenţa căruia amintirile şi trăirile noastre nu au unitate.

Din cele peste 1200 de pagini ale trilogiei Orbitor rămânem cu sentimentul straniu căci ceea ce nu poate fi regăsit trebuie inventat. Orbitor este dovada acestui lucru, timpul regăsit este timpul inventat, hiper-privirea pornind de la realităţile noastre microscopice ce urcă pînă la scara Cosmosului şi a dimensiunilor alternative, ceea ce  ne arată că Orbitor construieşte şi ceea ce am putea numi o „ontologie“ poetică. Sintagma nu este atât de neobişnuită. Se potriveşte însă în cazul prozei lui Mircea Cărtărescu. Atunci când, sub multe pagini de literatură, putem citi despre universul straniu , guvernat de legi inaccesibile ochiului cotidian, despre geniul copilăriei, despre natura stranie a memoriei şi despre stringurile care alcătuiesc universul nostru. Este dezvăluită o ontologie „personală“ şi o metafizică. Orbitor trebuie raportată la un tip de gândire şi nu la contingenţele lumii literare. Nimic reprezintă reversul „ideilor vitale“ din Orbitor:

„Proza mea a ieşit din poezie şi e poezie, operă de imaginaţie. Nimic nu e prea mult aici. Poate că Nimic (dacă o să numesc aşa cartea la care scriu) era necesar, măcar ca o catifea neagră în spatele unor cristale, dar e suficient în direcţia lui. Am să-l termin în lunile de pînă la sfîrşitul anului şi – la sertar cu el![…] acum sînt convins că drumul prozei mele trece prin poezie şi nu e conceptibil în afara ei. De asemenea trece prin stimularea chimică a uitatului şi dispreţuitului şi părăsitului Imaginar. Şi prin stimularea livrescă a zonelor senzorio-motorii, şi prin anularea magică a celei cu care formezi un singur trup, înghiţirea ei, răstignirea ei, homuncul feminin, pe masa de naştere a emisferelor cerebrale.“[1]

Trilogia Orbitor este opera cea mai izbutită a lui Mircea Cărtărescu, atingând o siguranță nemărginită a eului proiectat în literatură. Orbitor este țesătura unui labirint în continuă plimbare prin spațiile copilăriei, „curtea în formă de U”, Silistra, Ștefan cel Mare, mai apoi refăcând istoria neamului mamei sale. Satul bulgăresc din care aceasta se trage , acolo unde lupta cu diavoli și îngeri a avut loc este interferat de biroul lui de la București, Amsterdam sau din Berlin. Fluxul memoriei este mai mult decât un mecanism literar, memoria care rescrie Orbitor este o plonjare mistică, o reamintire a tuturor vieților anterioare.

Cosmogonia din Orbitor se bazează pe principii care aspiră la o perpetuă și mutuală oglindire, separarea lor fiind resimțită inerentă stării inferioare care corespunde trăirii într-un nivel embrionar, starea de om nemaifiind văzută ca o culme a creației divine ci ca o treaptă intermediară: „Spațiul e paradisul, timpul este infernul”[2]; „Enigma are mereu două fețe și se vede la fel dinspre trecut și dinspre viitor”.[3]

Scindările sunt artificiale, simple construcții de limbaj, dincolo de ele aflându-se totul. Analogia romantică și suprarealistă își redescoperă drum la suprafață:

„Secționează-mi măduva spinală și vei găsi, pe un disc alb, desenul unui fluture cenușiu; secționează-mi ființa adevărată, așa cum ai tăia un copac, și ai găsi inele concentrice, pe Mircea în Mircea  în Mircea, în Mircea, în Mircea, în Mircea…”.[4]

Imaginea fluturelui și cea a păpușilor rusești ale eului nu sunt fără legătură, deoarece dacă lipsa de continuitate dintre ipostazele lui Mircea produce sentimentul imposibilității epifaniei, fluturele apare, ca un mesager al accesării unui nou nivel de existență.

Mama, marele mesager , femeia care îi prefigurează lui Mircea capacitatea simbolică este situată între spațiul visului, al halucinației și cel al realității. Mama este cea care are „pe șoldul stîng o mare pată roz-violetă în formă de fluture”. Livius Ciocârlie afirma în „Suprafață și adâncime în Orbitor”: „Lumea nu e decît iluzia unui vis. De pildă, toată omenirea de la Tântava, locul unde se naște mama, era la fel de trecătoare și de iluzorie ca și fragmentul de anatomie al minții care-i visa.”. [5]Aflăm din „Orbitor” căci realitatea este dată de poveste, nu de substanță. Astfel, nu există adâncime, ci numai suprafață.  Pe lângă mama sa, femeia din lift, Anca, maseurul orb, Herman, Vânaprasta, toți sunt căi de acces,având rol de preoți.

Însă, adevăratul mesager al sensului este Fluturele însăși, purtat în adâncurile trupului:

„Că sîntem larve ale unei ființe astrale ne-o arată trunchiul nostru cerebro-spinal. Cu măduva spinării ca rădăcina și cu cele două emisfere cerebrale din țeastă ca două cotiledoane cărnoase, el semăna perfect cu o plăntuță în primele stadii de după-ncolțire”.[6]

Autobiografismul este mult mai marcat decât în operele prozastice anterioare, iar demersul scriitorului este postmodern prin construirea modernistă a unor măști care să ascundă ființa generatoare de discurs. Întoarcerea la modalități narative moderne aduce în literatura postmodernă o altă viziune a existenței. Efortul recuperării trecutului pare imposibil de atins, insinuându-se un sentiment de oroare și extaz:

„Cîtă fascinație pentru ruină și putrefacție! Cîtă scotocire de medic legist prin organe lichefiate! Gîndindu-mă la mine la diferite vîrste, ca tot atîtea vieți anterioare consumate, e ca și cînd aș vorbi despre un șir lung, neîntrerupt de morți, un tunel de corpuri murind unul într-altul. Cum să răspunzi în acest osuar? Și de ce ai face-o?”.[7]

Nevoia  de a face o descindere în hecatomba eurilor este însă dictată tot de obsesia cărtăresciană , menţinută constant, prin care realitatea unei fiinţe nu se revelează decât atunci când este echivalabilă Totului. Orbitor este deci o călătorie spre Tot în vehiculul perisabil al eului care se rosteşte. Autobiografia  în sensul de act mecanic rememorativ, nu are rost, pentru că fragmentarismul existenţei, suprapus fragmentarismului esenţial al individului în masa umanităţii, la rândul ei parte a unui întreg indefinibil, nu poate da seamă de sensul căutat în “textul” lumii:

“Viaţa noastră întreagă nu-i decît vivisecţia-spăimîntătoare a minţii asupra ei înseşi, cu speranţa nebunească de a se-nţelege în întregime, şi nu doar în întregime, ci cu mult mai mult, pentru că revelaţia întregului nu e una de-o clipă, ci de- o eternitate, încît înţelegerea nu poate fi decît continua revelaţie a întregului spaţiu de către întregul timp”.[8]

Speranţa religioasă căci revelaţia e posibilă  este atacată adesea de viziunea sceptică postmodernă asupra unei realităţi devenită poveste. Ceea ce năzuieşte că este o recuperare mistică a vieţilor anterioare este în acelaşi timp invenţie . Dispusă  atât plan orizontal cât şi în plan vertical, opera de maturitate a lui Cărtărescu construieşte un edificiu pe care în acelaşi timp îl neagă, pentru ca în acelaşi timp să o denunţe ca pur ficţională.

Prin cercetarea acestui trecut amintit, imaginat, visat, se caută un răspuns asupra viitorului. Pentru că şi Orbitor conţine un proiect de descifrare a unui text existenţial care, o dată înţeles, devine incomunicabil. Ficţional, pe de altă parte, pentru că Orbitor trebuie să recurgă la literatură. Acumularea paginilor acestei cărţi  se dorește  un mijloc de trecere spre centrul minţii, altfel spus o încercare de evadare, deşi ficţională. Însă evadarea nu e posibilă, din pricina conştiinţei  iluziei.

Răsturnarea punctului de vedere, considerând luciditatea asemenea unei şanse, nu a unei damnări, naratorul are puterea să îşi refacă biografia, să dea o formă logică momentelor-cheie  în care visul  reface legăturile rupte. Cartierele sărace, ale lumii proletare din anii patruzeci, cincizeci sau optzeci, evocate realistic, au totuși o cantitate de irealitate datorită fantasticului menționat. Circul este o imagine preferată în primele două volume din Orbitor, incluzând o faună animală şi umană în care fantasticul şi realitatea se împletesc. Realismul magic, în cuşca din incinta circului “erau cîţiva ponei cu coame lungi, împletite în panglicuţe, un unicorn şi mai mulţi cai puternici, cu chişiţe fine şi ochi catifelaţi”.[9] Copiii  admiră dresajul  puricilor : “fiecare cam de mărimea unei oi, cu trupuri ovale, turtite lateral, acoperite cu o coajă sticloasă, străvezie”.[10] “Femeia paianjen” ale cărei sonoritate este “un ţipăt invers, născut nu dintr-o sursă exterioară de vibraţii […], ci în adîncul cortexului auditiv al fiecărui spectator”[11]. Numărul este un  spectacol cu adevărat circăresc construit cu ajutorul reflectoarelor.

Este evenimentul care încheie atât Aripa stîngă cît şi Corpul. Sacrificiul tinerei prin care se întărește alianţa dintre Lumină şi Întuneric, în care Fra Armando, preotul tuturor religiilor şi Albinosul, închinătorul la demoni se adună pentru a oficia această nuntă prin care binele se va corupe prin rău ca să scânteieze mai tare, iar răul se va înălţa prin bine ca să câştige, încheie prima parte a romanului. În a doua parte a romanului această unificare e evidentă din primele pagini:

“Căci, la extrem, în extremele cămărilor de bură, hipercreierul, care e spaţiul, nu-i decît hipersexul, care e timpul. Iar hiperspaţiul, care-i gîndirea, nu- i decît hipertimpul, care e dragostea. Iar hipergîndirea, care e totul, nu-i decît hiperiubirea, care-i nimic”.[12]

În Corpul  explorarea  analogicului,  coincidenţa contrariilor  se adânceşte, iar suprarealismul se infiltrează foarte profund în substanţa textului. Herman îşi descoperă trăsăturile de prooroc al lumii concepute de Mircea. Sufletul lui Herman este întruchipat de fluturele pe care îș găseşte într-un spaţiu paradisiac. Iubirea lui Herman pentru Soile devine un sacrificiu. Însămînţat cu oroare pe corpul său sufletesc pur, Herman  prevede epifania lui Mircea. Mircea este atins de o muşcătură de păianjen, pe care Corpul  o anunţă prin deosebirea mai clară a unui dublu tenebros, geamănul Victor. Al doilea capitol din Orbitor se încheie tot printr-un sacrificiu, al prostituatei care se plimbă între Bucureşti şi Amsterdam prin simpla deschidere a unei uşi dintr-o casă ieşită din spaţiu şi timp. În primul volum sacrificiul era preţul pentru o naştere, în al doilea pare o tortură al cărui sens nu e decât suferinţa.

În Aripa stîngă  erau doi preoți  şi întrupau  două tendinţe, ascensională şi descendentă, legate printr-o conspiraţie a Totului, în Corpul faţa întunecată apare  ca celebrând o masă infernală în care Victor probabil că va fi implicat. Misterios, acest frate pare a juca un rol important în deslușirea  identităţii profunde dintre Întuneric şi Lumină, adică între cartea pe care cititorul o cutreieră şi reflectarea ei nescrisă:

“În acea carte inversă […] desigur Victor ar fi fost eroul cel bun şi adevărat, în altă ordine a bunătăţii şi adevărului – căci “bun” era odată regele ce căsăpea cît mai mulţi oameni şi “adevărată” era doar viaţa în vremuri de carnagiu şi ciumă – pe cînd Mircea, prinţ negru, căci neatins de lumina furioasă a iadurilor, ar fi murit şi re-nviat, din cruciade în cruciade”.[13]

Căutarea unei ieşiri din literatură, din ficţional, pentru a putea admira nu doar limitele impuse de Creator în trasarea literei din carte, care este corpul şi spiritul individului ci chiar sensul poveștii în mod integral, pare un proiect. Ieşirea din litera corpului pare  a fi imposibilă. Cărtărescu, resimte adânc rana conştiinţei postmoderne primită prin încredinţarea că nimic nu e decât interpretare şi ficţionalizare, după cum spunea Julio Cortazar. Fiinţa este afectată de conştiinţa sa, de lipsa de iluzii care duc la descoperirea eului.

Întâlnim ecouri moderne, care combat persistența fiinţei, încrederea în necesitatea căutării de sine și în virtuți. Devine astfel vizibil  un efort mereu reluat de a ieşi din formele de gândire care există şi de a reinventa fiecare gest ca şi cum ar fi făcut pentru prima dată, creația având un sens mai înalt. În altă orinde de idei, duse la extrem, tendinţele gândirii postmoderne  îşi dezvăluie caracterul imposibil de acceptat. Proiectul Orbitor tinde să spulbere  diferenţa dintre narator şi autor, Mircea Cărtărescu încearcă să abordeze sub o nouă perspectivă percepţia postmodernistă asupra realităţii:

“Postmodernitatea e o vrăjitorie ca toate celelalte, dar scamatoria a renunţ at să se dea drept realitate: nu, nu e mana, nu sînt puteri magice, nu există zei şi nici demoni de-adevăratelea. Nu existăm nici noi şi totuşi sîntem cei mai perfecţi prestidigitatori. Jonglăm cu adevăruri de-o zi. Şi sîntem veseli. Or exista oameni, sau or să existe, care să poată respira acest aer. Cei mai mulţi, însă, cred că sînt nişte nefericiţi ca şi mine, care îşi folosesc disperarea ca să se convingă că disperarea nu are sens, că asta e şi nimic altceva nu poate fi, aşa încît trebuie să acceptăm noua lume. O resemnare cu un zîmbet forţat pe buze”.[14]

Conform Carlei Baricz: ” Orbitor este o naraţiune încântătoare şi elegiacă, în care cititorul străbate trupul unui fluture (literalmente şi metaforic) de la începutul şi până la sfârşitul timpurilor. […] În Orbitor, experienţa personală şi timpul istoric se întrepătrund: descriind viaţa naratorului său, Cărtărescu descrie forma întregii istorii a umanităţii. Suntem invitaţi să urmărim forma fantomatică a vieţii tuturor sub bolta unei singure”.

[1] Mircea Cărtărescu, Jurnal I, București, Ed. Humanitas, 2005

[2] Mircea Cărtărescu, Orbitor, Aripa stângă, volumul I, București, Ed. Humanitas, 2007, p.60

[3] Mircea Cărtărescu, Orbitor, Corpul, volumul II, București, Ed. Humanitas, 2007, p.259

[4] Mircea Cărtărescu, Orbitor, Aripa stângă, volumul I, București, Ed. Humanitas, 2007, p.235

[6] Mircea Cărtărescu, Orbitor, Aripa stângă, volumul I, București, Ed. Humanitas, 2007, p.61

[7] Ibidem p.16

[8] Mircea Cărtărescu, Orbitor, Corpul, volumul II, București, Ed. Humanitas, 2007, p.94

[9] Mircea Cărtărescu, Orbitor, Corpul, volumul II, București, Ed. Humanitas, 2007, p.243

[10] Ibidem, p. 234

[11] Mircea Cărtărescu, Orbitor, Aripa stângă, volumul I, București, Ed. Humanitas, 2007, p.293

[12] Mircea Cărtărescu, Orbitor, Corpul, volumul II, București, Ed. Humanitas, 2007, p.13

[13] Mircea Cărtărescu, Orbitor, Corpul, București, Ed. Humanitas, 2007, p.159

[14] Mircea Cărtărescu, Jurnal, București, Ed. Humanitas, 2001, p.459

 

Mai citeste: 

Învățământul online

Pluto

Clubul GOLD al revistei tiparite

 

Abonament revista TIPARITA 1 an

Abonament 4 numere/an. Revista de colectie de o calitate exceptionala care cuprinde literatura, arta, articole si evenimente culturale. Aboneaza-te si colectioneaza fiecare număr al revistei tiparite timp de un an pentru numai 35 dolari canadieni.

35,00 CAD

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.