romanul FLOAREA DE CÂMP de Aurelia Oancă- cap 16

169790758_207852677338336_3379166562410040424_n

FLOAREA DE CÂMP

Autor: Aurelia Oancă

CAP. 16 Hotărârea vieții mele

Deși era primăvară și totul prinsese o haină nouă, colorată, de sărbătoare, în sufletul meu s-a strecurat culoarea tristeții, a deznădejdii. Preocupările zilnice îmi umpleau timpul și îmi consumau energia, dar noaptea gândurile mă țineau trează. De cele mai multe ori, nu rezistam și plângeam toată noaptea. Nu-mi puteam explica tăcerea lui Mihai. Nicio veste, niciun cuvânt scris, nimic. Ce s-o fi întâmplat cu el? Când am început să-mi pun această întrebare, un fior puternic îmi străbătu tot corpul. O fi murit? Doamne!! Nu!! Te rog din suflet nu mă lăsa să cred acest lucru!! Voiam să-l știu în viață, pentru mine și pentru copiii mei și nu în ultimul rând pentru el. Îi doream tot binele din lume, el a fost omul care mi-a fost alături și m-a sprijinit în cele mai cumplite clipe ale vieții mele. Mă rugam la Dumnezeu, să-mi dea un semn, un vis, ceva care să-mi confirme că trăiește, că este bine, că mai pot spera. Ruga mi-a fost ascultată, deși cu mare întârziere, dar am avut vești într-un sfârșit. Am primit o scrisoare de la el. Când mi-a dat-o poștașul, am simțit că mă prăbușesc.

După ce m-am liniștit, mi-am adunat puterile și am deschis plicul. „Fie ce-o fi” mi-am zis în gând. Trebuie să știu ce este cu el, ce s-a întâmplat? Scrisoarea era foarte scurtă. Mă informa că a ajuns cu bine acasă, că familia lui s-a bucurat foarte mult și…cam atât. Niciun cuvânt în legătură cu noi, nicio întrebare în legătură cu copilul său, nimic. Imediat m-a cuprins un tremur și o furie, ca și atunci când natura se pregătește de furtună. Mătușa văzându-mă, s-a speriat. Eram total răvășită. Ochii stăteau să-mi iasă din orbite, iar mâinile s-au crispat și au mototolit scrisoarea, care nu mai putea fi citită, după tratamentul dur pe care il aplicasem.

– Ce-i cu tine, fata mea?

Am privit-o ca pe o străină și nu i-am mai putut răspunde. După un timp, am început să plâng. Asta m-a ajutat să-mi păstrez mintea întreagă. Am zăcut în plâns două zile. În tot acest timp, mătușa și unchiul s-au ocupat de copiii mei și plângeau și ei la rândul lor. Le-a fost teamă că-mi pierdusem mințile și ei nici măcar nu știau motivul. După două zile și două nopți de orgie sufletească, m-am trezit dimineața calmă, cu mintea limpede și cu hotărârea luată. Mătușa m-a privit în tăcere, așteptând răspunsul la întrebarea pusă cu două zile în urmă. Știam că așteaptă acest răspuns, așa că i l-am dat:

  • Sunt bine, mătușă.
  • Ce s-a întâmplat, mă întrebă ea cu timi­ditate?

Nu voia să declanșeze o nouă criză.

  • Mihai a ajuns cu bine acasă.
  • Și pentru asta ai plâns atâta?
  • Nu pentru asta, ci pentru faptul că nu-l interesează soarta noastră, a mea și a copiilor.
  • Cum se poate?
  • Uite că se poate, mătușa mea dragă.
  • Și ce-ai să faci acum?
  • Am să-l caut.
  • Unde? În România?!
  • Da! Acolo! De data asta nu am să admit să-și mai bată joc de mine un bărbat. Trebuie să-și asume responsabilitatea.
  • Și cu Ana ce-ai să faci?
  • O iau cu mine. Copiii mei vor trăi lângă mine. Voi munci și-i voi crește.
  • Doamne, dar îți va fi foarte greu acolo, printre străini.
  • Știu, dar nu am ce face. Acolo va fi viața mea de acum înainte.

Mătușa nu mai putu scoate un cuvânt. Preluase lacrimile mele. Când a văzut-o unchiul, s-a speriat.

  • Ce s-a întâmplat? Acum te-a apucat pe tine?
  • Da lanos. M-a apucat pe mine și te va apuca și pe tine.
  • De ce?
  • Kati vrea să meargă în România, la Mihai și vrea să ia și copiii.
  • Ce!! Sper că nu a înnebunit?!
  • Este bine, doar că vrea să aibă copiii ei un tată. Eu o înțeleg.
  • Dar cum să se pornească la drum, la un asemenea drum cu doi copii mici după ea?
  • Așa dorește ea. Trebuie s-o susținem cât putem, să-i dăm curajul necesar.

Lacrimile îl copleșiseră și pe unchiul. Așa i-am găsit când am venit în bucătărie. Plângeau amândoi. Cu mare greu i-am lămurit că așa este cel mai bine pentru toată lumea. M-au aprobat și m-au susținut, ajutându-mă să-mi pregătesc un minim de bagaj, cu strict necesarul pentru mine și pentru copii. Bani nu aveam prea mulți, dar speram să-mi ajungă. Hrană îmi trebuia mie și Anei, pe Mihai îl alăptam, el era asigurat.

Am petrecut cu ei și cu fratele meu, o ultimă duminică, după care urma să plec. A fost o atmosferă tristă, apăsătoare, dar le-am spus să nu mai plângă, pentru că eu aveam nevoie de îmbărbătare, de curaj. Nu voiam să-l pierd și pe cel care-l aveam. Luni dimineață, mi-am luat rămas bun de la mătușa și de la lulia, unchiul și Victor urmând să vină cu mine până la gara din Szeged. De acolo începea marea mea aventură. A mea și a copiilor mei.

După ce am urcat în tren, m-am rugat la Dumnezeu să mă ajute și să ne ocrotească. Am pornit pe drumul pe care urma să-mi găsesc soarta, rostul, viața. Am închis ochii și mi-am căutat curajul în interiorul sufletului, al trupului. Trebuia să rezist, să fac față greutăților, să-mi apăr copiii de orice necaz. Și am avut mare nevoie de el, de tot curajul meu. Drumul a durat două săptămâni. Țara fiind după război, multe căi ferate au fost distruse. Am călătorit cu trenul, cu căruța, cu marfarul, cu autobuzul aglomerat peste poate, pe jos, dar într-un sfârșit am ajuns în România. Mai avem puțin, mi-am spus eu, dar nici nu bănuiam că-mi rămăsese încă aproape jumătate din drum. Bani aveam foarte puțini, așa că am început să mă panichez. Ce voi face aici? Îl voi găsi pe Mihai?

Cu mare greu, schimbând trenurile în diferite gări, am ajuns în gara orașului Baia

Mare. Știam că aici trebuie să ajung. De aici, am întrebat în dreapta și-n stânga, unde este satul Lăpușel și cum puteam ajunge acolo. Fiind destul de mulți maghiari în zonă și la fel de mulți români care cunoșteau limba maghiară, obligatorie pentru ei în timpul ocupației Austro-Ungare, am reușit să ajung în satul lui Mihai, ba mai mult în fața casei lui. M-a întâmpinat mama sa, întrebându-mă cine sunt și ce doresc. Tonul aspru și rece, m-a făcut să iau a doua hotărâre majoră a vieții mele.

  • Sunt Kati, soția lui Mihai.
  • Ceee!! Care soție!! Băiatul meu nu este însurat!
  • Ba este însurat. Eu sunt soția lui și aceștia sunt copiii noștri.
  • Asta-i prea de tot! Mihai!! Mihai!! Vino repede la poartă! Vezi ce vrea femeia asta de la noi!

Când a apărut el la poartă și m-a văzut, a îngălbenit. Mi-a fost teamă de reacția și de răspunsul lui. Mama sa, i-a spus că eu aveam pretenția că sunt soția lui.

  • Da mamă, este soția mea. Ne-am căsătorit la Budapesta.
  • Cuuum!!! Și mie de ce nu mi-ai spus nimic?
  • Mi-a fost teamă de reacția ta și după cum se și vede, ai avut-o. Ea este mai curajoasă decât mine.
  • Am să vă arăt eu vouă curaj! Lăsați pe mine!

Mihai m-a poftit în casă, m-a condus în camera lui și i-a luat în brațe pe copii. A sărutat-o pe Ana pe creștet și pe Mihai pe mânuță. Apoi, a venit și m-a sărutat și pe mine, întrebându-mă în șoaptă care este numele bebelușului.

  • Mihai, i-am răspuns eu. Am ales numele tău, așa se cuvenea.
  • Nici nu știi cât mă bucur că ați venit. Te iubesc mult, Kati și mi-a fost cumplit de dor de tine.
  • Atunci de ce nu ai dat niciun semn de viață?
  • Nu te-ai lămurit deja?
  • Și tu ești la fel de slab ca și Elek?
  • Așa se pare. Îmi cer iertare, asta dacă poți, bineînțeles.
  • Am altă alternativă? De două săptămâni sunt pe drumuri. Crezi că mai fac drumul înapoi?
  • Nu, și nici eu nu vreau să te pierd. Vom rezolva totul.
  • Și cu căsătoria cum rămâne, l-am întrebat destul de autoritar?
  • Am să rezolv eu totul. Până una-alta, nimeni nu trebuie să afle adevărul.

Am păstrat secretul pentru că nu aveam alternativă. Soacra mea mă privea ca pe un animal periculos, mă înțepa cu vorba ori de câte ori avea ocazia. În sufletul meu, se adunau cuvintele ei, ca niște picături de venin. Încă din prima seară, când ne-am așezat la masă, și-a aruncat veninul asupra mea:

  • Copiilor le dau de mâncare, ea să-și pună în farfurie ce și-a adus de-acasă.

Erau destul de înstăriți și faptul că eu eram săracă, a dat-o peste cap. Probabil avea în perspectivă pe altcineva, cu pământ și cu acareturi. Eu nu aveam nici haine suficiente, darămite pământ și alte câte ar fi vrut dumneaei. Cu greu au potolit-o Mihai și socrul meu, altfel din prima seară m-aș fi culcat flămândă. A avut grijă însă, cu alte ocazii să facă ceea ce a zis atunci. Mihai și socrul meu plecau la muncă, în oraș, iar eu eram la cheremul ei. De multe ori o pândeam când ieșea din casă, pentru a înhăța o bucată de mălai, pe care o ascundeam în șorț și o mâncam printre lacrimi, în grădină. Trebuia să muncesc cât un animal, dar când venea ora mesei, îmi spunea să mănânc ce mi-am adus de acasă. Dacă voiam să beau o cană cu lapte, o făceam tot pe furiș, apoi mă grăbeam să torn o cană cu apă în oala cu lapte, ca să nu se vadă lipsa.

Văzându-mă și știind ce fel de om era soacra mea, două vecine mă mai invitau la câte o masă mai consistentă. Deși erau românce și nu prea știau cum să mă abordeze, mă chemau când mă vedeau plângând, în grădină. Îmi făceau papară cu slănină, mă serveau cu lapte, ca să mai prind puteri, să fac față situației. Soțului meu nu i-am spus prin ce trec. Mi-a fost teamă de un război între ei, din care singurul perdant aș fi fost eu.

Nu la mult timp, am rămas din nou însărcinată cu al treilea copil. Teroarea soacrei mele continua și în starea în care mă aflam. Trebuia să merg la săpat mălaiul, dar să-mi iau și odraslele cu mine. Pe ea o deranjau. Lotul familiei fiind destul de departe, îmi luam sapa într-o mână, o prindeam pe Ana cu cealaltă, iar pe Miși, îl puneam în coșul de spate. Îi spuneam Miși, pentru a-l deosebi de tatăl său. Așa lucram eu la câmp și între timp îmi supravegheam copiii.

Când a venit sorocul, am născut al doilea băiat al nostru. Nașterea a fost cumplit de grea, doar Dumnezeu m-a salvat, pentru a-mi putea crește copiii. După ce m-am mai întremat, Mihai a vorbit cu preotul și cu primarul dintr-o comună învecinată, și acolo ne-am căsătorit în mare taină. Nimeni n-a știut acest lucru. I l-am spus abia după treizeci de ani, unei prietene bune. Am simțit o ușurare când am făcut-o.

Tot în aceste condiții de viață, am mai dat naștere la trei copii, trei băieți. În total am avut o fată și cinci băieți.

Unchiul și mătușa au primit vești de la mine foarte rar. Nu aveam voie să scriu, să merg la poștă și mai ales să cheltui banii pe timbre. Aveam voie doar să muncesc precum un animal.

 

Abonament PENTRU CITITORI revista TIPARITA

Abonament 4 numere/an. Revista de colectie de o calitate exceptionala, integral color, care cuprinde literatura, arta, interviuri, articole si evenimente culturale. Aboneaza-te si colectioneaza fiecare număr al revistei tiparite timp de un an pentru numai 75 dolari canadieni.

75,00 CAD

Doneaza din suflet pentru sufletul tau!

Vino alături de noi! Arata ca iti pasa! Sustine munca si seriozitatea de 4 ani a revistei noastre prin donația ta de azi! Nicio suma nu este prea mica sau prea mare! Prin donatia ta de azi ne vei ajuta sa continuam sa oferim bucurii pentru suflet romanilor din lumea intreaga! Sterge cifra 1 si scrie in locul ei suma pe care doresti sa o donezi! Iti multumim anticipat!

1,00 EUR

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.