romanul FLOAREA DE CÂMP de Aurelia Oancă- cap 19

169790758_207852677338336_3379166562410040424_n

FLOAREA DE CÂMP

Autor: Aurelia Oancă

CAP. 19 Taina

Așa cum am prevăzut și presimțit, căsătoria scumpei mele fetițe a fost un adevărat fiasco. Totul a durat câțiva ani, dar care măsurați în durere, au fost câteva secole. L-a iubit atât de mult încât nu putea accepta nici măcar gândul că l-ar părăsi din vreun motiv. Într-o zi însă, nemaiputând suporta umilința la care este supusă, am intervenit și am pus lucrurile la punct. Nu se mai putea continua așa. Am adus-o acasă și după ce s-a liniștit puțin, a înaintat divorțul. Și acesta a fost la fel de umilitor ca și căsătoria ei, dar a reușit totuși să-și găsească puterea pentru a-l înfrunta, pentru a trece peste mizeriile divorțului.

Câțiva ani după aceea a stat cu noi, timp în care a reușit să-și așeze viața într-un făgaș normal. A reușit să-și cumpere propriul apartament și să-și trăiască viața cu demnitate. Nu după mult timp l-a întâlnit pe actualul ei soț. De atunci viața ei, a fost una normală, cu bune, cu rele ca orice viață, iar ea a învățat să țină capul sus, să privească înainte și să nu se mai lase umilită de nimeni.

În anii care au urmat, s-au căsătorit pe rând și băieții mei. În final am rămas singuri, eu și cu Mihai. Aveam grijă unul de celălalt, cum ne pricepeam fiecare mai bine. Au fost zile bune și mai puțin bune, cum este de fapt viața. Bătrânețea nu vine cu roze. Viața grea, problemele avute de-a lungul anilor, au lăsat în urma lor o mulțime de boli și necazuri cu care trebuia să luptăm. La început, problemele cele mai grave, au fost diabetul soțului meu și inima mea. A fost necesară și o mică intervenție pentru a o mai putea pune la treabă.

Locuiam deja în apartamentul în care mi-am aflat sfârșitul. La început mi-a fost greu să mă obișnuiesc acolo, dar cu timpul toate se învață. Plângeam diminețile în care îi auzeam pe copiii din apartamentul de sub noi. Trebuiau să se trezească la ora cinci dimineața, pentru a prinde autobuzul, care îi ducea pe copii la creșă, iar pe mamă, la serviciu. Tatăl copiilor era o pușlama de om, nu-l interesa absolut nimic, o lăsa pe biata femeie să se chinuie singură cu cei doi copii și cu toate greutățile existențiale.

Mi-aș fi dorit s-o cunosc, să stau de vorbă cu ea, dar nu aveam suficient curaj. De înțeles, o înțelegeam ca nimeni alta. Ne salutam pe scara când ne întâlneam și atât.

După câțiva ani însă, mi-am luat inima-n dinți și am făcut eu primul pas. Copiii au crescut, ea era puțin mai veselă, așa că mi-am zis că acum este momentul cel mai potrivit pentru a o aborda. Dar cum? Mi-a venit o idee într-o zi și am pus-o în aplicare. Copiilor le plac dulciurile, așa că m-am pus și am făcut niște gogoși gustoase, am pus câteva pe o farfurie și am coborât. Am sunat la ușă, cu nodul de emoții în gât. Mi-a deschis, m-a salutat și m-a privit cu mirare.

  • Bună ziua, doamnuca! Am adus ceva pentru copii.
  • Mulțumim frumos. Dar poftiți înăuntru.
  • Nu, nu. Mulțumesc, altă dată.

Acesta a fost primul nostru dialog, care a fost de fapt primul pas spre o prietenie de-o viață. Deși eram cu treizeci de ani mai mare decât ea, s-a instalat între noi două, ceva ce nu se întâlnește decât o dată-n viață, o prietenie adevărată. Știa foarte puțin ungurește, eu înțelegeam puțin româna, dar asta nu a contat. Am reușit să comunicăm și să ne înțelegem cum nu se poate mai bine. Încet, încet, a acceptat-o și familia mea, iar în timp am început să nutresc pentru ea, sentimente egale cu cele față de copiii mei. Era pentru mine ca și o a doua fiică.

Anii au trecut și au început să apară probleme de sănătate tot mai grave. Soțul meu s-a simțit din ce în ce mai rău, până când într-una din zile a plecat pe drumul fără întoarcere. Singurătatea a fost grea la început, dar treptat m-am obișnuit. Mă vizitau copiii, nepoții și bineînțeles prietena mea. A fost grea despărțirea de soțul meu, dar nici nu pot spune în cuvinte ce am simțit când am aflat despre boala fiului meu cel mare, Miși. Diagnosticul a fost: cancer ganglionar. A fost văzut de medici din România, din Ungaria, a urmat o mulțime de tratamente, dar totul a fost în zadar. După doi ani de chin, l-a urmat pe tatăl său. Acest lucru mi-a sfâșiat inima. Problemele mele de sănătate s-au agravat și de multe ori parcă simțeam nevoia să refuz tratamentul. Fiica mea se supăra, mă certa și mă întreba dacă mai exist și pentru ceilalți copiii? Și ei au nevoie de mine! Era perfect adevărat, dar eu nu reușeam să ies din durere. Auzeam și totuși parcă eram surdă la dragostea și durerea copiilor mei. Mă vizitau în fiecare zi, dar parcă nimeni nu reușea să-mi aline suferința.

Noaptea nu puteam să dorm, ziua mă plimbam ca și leul în cușcă, seara stăteam pe balcon și de multe ori mă gândeam că nu-i decât un pas până jos și totul ar lua sfârșit.

Dar nu le puteam face asta copiilor mei, nu meritau și în fond eram și mama lor, oricâtă durere aveam în suflet. Viața mea se îndrepta cu pași repezi spre sfârșit. Stând singură cu gândurile mele, mi-am amintit de un lucru cumplit, de taina ce o duceam în suflet de-o viață. Nu o puteam duce cu mine în mormânt, nu aveam acest drept. Atunci m-am hotărât s-o dezvălui, s-o pun în fața scumpei mele fetițe. Nu puteam părăsi această lume, fără să-i spun adevărul.

Ea nu mai ținea minte cum a venit pe lume și când a început să priceapă una-alta, eram deja căsătorită cu Mihai. După război n-a fost nicio problemă la întocmirea actelor, așa că i s-a fost făcut certificatul de naștere direct pe numele soțului meu. Nimeni nu a știut adevărul, decât eu și soțul meu. Cel care ar fi putut să mă trădeze, s-a bucurat că am dispărut din viața lui, așa că eu și cu Mihai am purtat povara tainei de-a lungul vieții. Într-o zi, când a venit la mine, am luat-o cu mine și ne-am așezat la aer pe balcon. Aveam nevoie de aer, de răcoare, pentru a-mi putea aduna curajul destăinuirii.

  • Scumpa mea fetiță, trebuie să afli ceva teribil
  • Ce anume, mămica mea iubită?
  • Tu,… nu ești fiica tatălui tău.
  • Cum să nu fiu fata lui?!
  • Nu ești. Te-a recunoscut în fața întregii lumi ca fiica lui, dar nu ești.
  • Și atunci?! Cine sunt eu? m-a întrebat cu ochii plini de lacrimi.
  • Am să-ți spun povestea venirii tale pe lume. Sper să mă poți ierta, draga mea.
  • De ce să te iert, mamă? Tu ai fost pentru mine totul pe lumea asta, de ce ar trebui să te condamn sau să te iert pentru ceva?
  • Mă bucur că așa gândești, draga mami.

În aceste condiții, am avut puterea să-i

povestesc totul, despre marea și prima mea iubire, Elek, despre tot ce a urmat și cum a venit ea pe lume. M-a ascultat în tăcere, apoi m-a îmbrățișat.

  • Biata mea mămică! Prin câte a trebuit să treci în această viață!
  • Da, scumpa mea. A trebuit să trec prin multe, dar fără dragostea voastră nu aș fi reușit.
  • Te iubesc, mămica mea! Te iubesc!

Nu s-au mai putut rosti alte cuvinte. Lacrimile le-au luat locul și au spălat oarecum praful depus pe taina îngropată în sufletul meu, de atâta vreme. Acum și eu parcă eram mai ușoară, puteam să plec liniștită pe drumul fără întoarcere ce mă aștepta, la câteva borne mai încolo. Fetița mea nu m-a condamnat, nu m-a pus la zid cum poate ar fi făcut-o alți copii. Ana este prea bună, ca să fi putut face asta.

Înțelegerea ei, a fost pentru mine, mai mult decât iertarea păcatelor în urma spovedaniei. O dată cu ea, parcă și Dumnezeu m-a iertat. Sufletul meu era acum mult mai ușurat, mult mai despovărat. Acum nu mai simțeam teamă pentru ceea ce urma, nu mai simțeam groază la gândul că voi părăsi această lume. O pace și o liniște celestă s-au așezat peste sufletul meu răvășit. Așteptam întâlnirea cu fiul meu iubit, cu nerăbdare parcă. Drumul până la poarta unde mă aștepta el, mi se părea lung, dar acum aveam putere să-l parcurg, ca să ajung mai repede la el.

 

Abonament PENTRU CITITORI revista TIPARITA

Abonament 4 numere/an. Revista de colectie de o calitate exceptionala, integral color, care cuprinde literatura, arta, interviuri, articole si evenimente culturale. Aboneaza-te si colectioneaza fiecare număr al revistei tiparite timp de un an pentru numai 55 dolari canadieni.

55,00 CAD

Doneaza din suflet pentru sufletul tau!

Vino alaturi de noi! Arata ca iti pasa! Sustine munca si seriozitatea de 2 ani a revistei noastre prin donatia ta de azi! Nicio suma nu este prea mica sau prea mare! Prin donatia ta de azi ne vei ajuta sa continuam sa oferim bucurii pentru suflet romanilor din lumea intreaga! Sterge cifra 1 si scrie in locul ei suma pe care doresti sa o donezi! Iti multumim anticipat!

1,00 EUR

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.