Aurelia Oancă-CÂND FOCUL SE APRINDE…

Când focul se aprinde și flăcările ard,
Jăratecul ascunde tăcerile ce cad
Și-n mistuirea caldă răsare din scântei,
Povestea unei ramuri ce-și plânge soarta ei.

În jocul lor sălbatec ating misterul rece
Ce-și leagănă voalul ce peste toate trece,
Și în cenușă caldă ascunde o poveste
Despre un trup din codru ce astăzi nu mai este.

Lumina ce se naște în întuneric negru
Străbate prin scânteia cu trup de stea, integru,
Apoi în nemurire dispare fantezia
Ce poartă printre stele căldura, poezia.

Himera ce încântă privirea pătimașă,
Îmbracă trupul care mai arde sub cămașă,
Și-n valsul ce învârte jăratecul, perechi,
Încântă și vibrează în recile urechi.

Când flăcările ard și focul se aprinde,
O moleșeală dulce și caldă te cuprinde,
Și în amorul care se varsă peste jar,
Apare strălucirea ce e al nopții far!